http://www.clr.ro/menu1/CornerCircleTop.gif (2212 bytes)

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)

 
http://www.clr.ro/menu1/CornerCircleBottom.gif (1102 bytes)

Inapoihttp://www.clr.ro/menu1/VButtonBarBottom.gif (184 bytes)
 

Contextul creării Alianței

            Țările din Europa Occidentală și aliatii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. si Canada, au fost confruntate in perioada 1945-1949 cu nevoia urgenta de restructurare economica, fiind in acelasi timp ingrijorate de politica si metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S..

            Dupa ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea combativa, ca urmare a intelegerilor dintre statele Natiunilor Unite din timpul si de la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, guvernele occidentale erau din ce in ce mai preocupate de faptul ca Uniunea Sovietica intentiona sa-si mentina nediminuata capabilitatea fortelor sale armate.

            In acelasi timp, având in vedere ideologia declarata a partidului comunist sovietic, era din ce in ce mai evident ca apelurile pentru respectarea Cartei O.N.U. si a intelegerilor internationale, incheiate la terminarea razboiului, nu puteau garanta suveranitatea si independenta tarilor democratice, confruntate atât cu amenintarea unei agresiuni externe cât si cu aceea a subversiunii interne.

            Inlocuirea regimului politic democratic cu regimul nedemocratic, represiunea opozitiei institutionalizate si a celei neinstitutionalizate, violarea flagranta a drepturilor omului in cele mai multe dintre tarile Europei Centrale si de Est, dar si in Asia si in alte regiuni ale globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adaugat temerilor preexistente.

 

 Constituirea si istoricul N.A.T.O.

  O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor masuri politice si militare. Printre aceste evenimente au fost amenintarile directe la adresa suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat pro-comunista din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegala a Berlinului, inceputa in aprilie acelasi an de catre U.R.S.S..
    In martie 1948, cinci state din Europa occidentala: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis sa-si constituie un sistem comun de aparare si sa-si intareasca relatiile, astfel incât sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica, politica si militara, care ar fi putut fi operationalizate sub forma unor amenintari directe la adresa securitatii lor.
    In perioada imediat urmatoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul de a crea o alianta unica a Atlanticului de Nord, fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. Grecia si Turcia au aderat la tratat in anul 1952, Republica Federala Germania in 1955, Spania in 1982, iar Republica Ceha, Polonia si Ungaria in 1999.
    Alianta Atlanticului de Nord a fost intemeiata pe baza unui tratat la care statele au aderat in mod liber, dupa dezbatere publica si ratificare de catre parlamentele nationale. Tratatul precizeaza drepturile acestor state, precum si obligatiile lor internationale, conform Cartei O.N.U.. Tarile membre se angajeaza sa imparta atât riscurile si responsabilitatile, cât si avantajele ce decurg din securitatea colectiva, si sa nu incheie nici o intelegere internationala care sa fie incompatibila cu Tratatul.
    Caderea zidului Berlinului, in noiembrie 1989, reunificarea Germaniei in octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991 si schimbarile spectaculoase survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârsitul razboiului rece, ce a modificat situatia politica din Europa si a schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Aliantei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele si amenintarile la adresa pacii si stabilitatii se mentin. In urma hotarârilor luate de catre sefii de stat si de guvern ai tarilor aliantei in cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington (aprilie 1999), Alianta Atlanticului de Nord si-a adaptat strategia sa globala, in raport cu schimbarile produse in contextul strategic si politic. In urma deciziilor luate la Madrid trei state central europene, Polonia, Cehia si Ungaria au fost invitate oficial sa se alature aliantei, fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Aliantei Nord-Atlantice, dar pentru prima data in istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce in urma cu nu mai mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia.
    Conceptul strategic adoptat la Roma a propus o viziune larga asupra securitatii, bazata pe dialog si cooperare si pe mentinerea unui potential de aparare colectiva. Conceptul a integrat intr-un ansamblu coerent, aspectele politice si militare ale doctrinei N.A.T.O. in materie de securitate, cooperarea cu statele din Europa Centrala si de Est, devenite noi parteneri, devenind un punct de referinta in strategia Aliantei. Acest concept a adus ca elemente noi o mai mica dependenta fata de armele nucleare si efectuarea unor schimbari esentiale la nivelul fortelor armate intrunite ale N.A.T.O., incluzând reduceri substantiale sub raport numeric, al gradului de pregatire pentru lupta si a propus modificari in privinta mobilitatii, flexibilitatii si capacitatii de adaptare a acestor forte armate la diferite situatii, precum si utilizarea mai larga a fortelor multinationale. Au mai fost luate masuri si in ceea ce priveste fluidizarea structurii militare de comanda a N.A.T.O. si pentru adaptarea aranjamentelor si procedurilor aliantei in ce priveste planificarea apararii in functie de evolutia climatului de securitate in Europa si de cerintele procesului de gestionare a crizelor si de mentinere a pacii.
șefii de state si de guverne din tarile membre N.A.T.O. au dat publicitatii la Roma si o declaratie importanta, privind pacea si cooperarea, in care au precizat contextul in care trebuia sa se inscrie noul concept strategic al aliantei. In aceasta Declaratie ei au definit misiunile si orientarile viitoare ale aliantei, pe de o parte, in raport cu ansamblul institutiilor active in domeniul securitatii viitoare a Europei, iar pe de alta parte cu dezvoltarea parteneriatului si cooperarii cu tarile din Europa Centrala si de Est. De asemenea, s-a afirmat hotarârea intaririi rolului Conferintei pentru Securitate si Cooperare Europeana (ulterior transformata in Organizatia pentru Securitate si Cooperare Europeana – O.S.C.E.), intarind consensul existent intre tarile aliate asupra dezvoltarii Identitatii europene de securitate si aparare.
    O hotarâre cruciala pentru dezvoltarea increderii si cooperarii Vest-Est a constituit-o crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic-N.A.C.C. (transformat in 1997 in Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic-E.A.P.C.), având drept scop consultarea si cooperarea politica, militara, economica si stiintifica dintre tarile membre N.A.T.O. si noile democratii emergente din Europa Centrala si de Est.
    Dupa publicarea Declaratiei de la Roma au mai fost luate si alte masuri cu prilejul reuniunilor ministrilor Afacerilor Externe si ai Apararii si la Sesiunea permanenta a Consiliului Atlanticului de Nord, toate cu scopul de a continua adaptarea si transformarea Aliantei.
    Trei sunt domeniile de activitate carora li s-a acordat o atentie deosebita: cadrul politic institutional creat pentru a favoriza aprofundarea relatiilor intre N.A.T.O. si partenerii de cooperare din Europa Centrala si de Est, dezvoltarea cooperarii in sectorul apararii si in domeniul militar si in fine, rolul N.A.T.O. in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii.
    Evenimentul cel mai important survenit in acest context a fost reuniunea inaugurala a Consiliului de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea ministrilor Afacerilor Externe, sau a reprezentantilor tarilor N.A.T.O. si a 6 tari din Europa Centrala si de Est, (printre care si România) precum si a 3 tari baltice.
    Rolul N.A.C.C. a fost acela de a facilita cooperarea intre toate tarile, la toate nivelurile, privind securitatea si cheltuielile legate de acest domeniu, de a supraveghea procesul de dezvoltare a unor legaturi institutionale mai strânse, precum si a unor legaturi neoficiale. Cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, ce au constituit Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) s-au alaturat acestui proces in martie 1992.
    Li s-au adaugat apoi Georgia si Albania in aprilie si iunie 1992, astfel incât in 1993, existau 22 de parteneri de cooperare, membri ai N.A.C.C.. Cooperarea in cadrul acestui organism a fost inceputa pe baza programelor de lucru stabilite initial pe un an.
Incepând cu anul 1995, acestea au fost elaborate pentru doi ani.
   
Procesul ulterior de consultare si cooperare din cadrul N.A.C.C. s-a concentrat asupra unor subiecte foarte diverse dar, in mod deosebit, a avut in vedere problemele politice si de securitate: mentinerea pacii, definirea la nivel conceptual a controlului armamentelor si a dezarmarii, planificarea apararii si probleme militare, conceptele democratice asupra relatiei dintre civili si militari, conversia productiei industriei de aparare in scopuri civile, cheltuielile si bugetele pentru aparare, cooperarea stiintifica si problemele de mediu legate de domeniul apararii, difuzarea de informatii despre N.A.T.O. in tarile partenere, planificarea politica si controlul traficului aerian civil si militar.
    Pe fundalul crizelor din zona fostei Iugoslavii cât si din alte zone, a fost acordata o atentie sporita rolului pe care Alianta Nord Atlantica le-ar putea avea in gestionarea crizelor si in mentinerea pacii, si in special sprijinului pe care alianta l-ar putea acorda activitatilor de mentinere a pacii pe care O.N.U. le-a desfasurat si inca le desfasoara in fosta Iugoslavie.
    In 1992 si 1993 initiativele Aliantei din anii precedenti au fost consolidate si dezvoltate de catre statele N.A.T.O., de multe ori in cooperare cu membrii N.A.C.C. si cu alte state cu care s-au stabilit relatii de cooperare si dialog.
    O noua reuniune la nivel inalt a sefilor de stat si de guvern din tarile membre N.A.T.O. a avut loc la Bruxelles, in ianuarie 1994. La aceasta reuniune s-a confirmat faptul ca Alianta Atlanticului de Nord si-a dovedit forta si ca ea ramâne indispensabila, reinnoindu-se atasamentul pentru un parteneriat transatlantic puternic intre America de Nord si o Europa ce-si construieste o politica externa si de securitate comuna, pentru a avea o responsabilitate sporita in probleme de aparare. A fost reafirmata valabilitatea functiilor principale ale Aliantei si a fost exprimat sprijinul deplin pentru edificarea unei identitati europene de securitate si aparare.
    Au mai fost adoptate si alte decizii de mare importanta, printre care masuri privind continua adaptare a structurilor politice si militare ale aliantei, de natura sa reflecte atât ansamblul misiunilor sale, cât si aparitia unei identitati europene de securitate si aparare, cum ar fi conceptul de „forte multinationale de interventie combinata", reafirmarea faptului ca alianta ramâne deschisa pentru celelalte tari europene, lansarea initiativei Parteneriatului pentru Pace (P.f.P.), adoptarea masurilor privind intensificarea eforturilor aliantei pentru a impiedica proliferarea armelor de distrugere in masa si a vectorilor acestora, examinarea masurilor destinate sa promoveze securitatea in regiunea mediteraneana.
    Sefii de stat si de guvern prezenti la Bruxelles au adoptat o declaratie conform careia Alianta Nord Atlantica era considerata deschisa si altor state europene in masura sa promoveze principiile Tratatului si sa contribuie la Securitatea din zona Atlanticului de Nord. S-a hotarât initierea unui studiu detaliat asupra oportunitatii si criteriilor de eligibilitate pentru statele ce si-ar manifesta dorinta de a adera la Alianta.
    Totodata s-a hotarât studierea modului in care Parteneriatul pentru Pace poate contribui la procesul extinderii N.A.T.O..
    Desi aliatii au cazut de acord ca era prematur sa fie discutat calendarul extinderii N.A.T.O. sau sa se decida ce tari vor fi invitate sa devina membre ale aliantei, ei au convenit asupra faptului ca extinderea ar trebui sa contribuie la intarirea eficientei aliantei, la stabilitatea si la securitatea intregii regiuni euro-atlantice si la favorizarea obiectivului mentinerii unei Europe nedivizate.
    Operatia de extindere ar trebui facuta intr-un mod care sa nu afecteze capacitatea N.A.T.O. de a-si indeplini functiile esentiale de aparare comuna, de a intreprinde misiuni de mentinere a pacii, cât si alte noi misiuni, in acord cu principiile si obiectivele Tratatului de la Washington. Consiliul Atlanticului de Nord a declarat ca toti viitorii noi membri ai N.A.T.O. vor fi membri de drept ai Aliantei, bucurându-se de toate drepturile si asumându-si toate obligatiile pe care le implica acest statut, adaugând ca atunci când extinderea N.A.T.O. va avea loc, hotarârea va fi luata in urma studierii fiecarui caz in parte, unele tari putând fi acceptate inaintea altora. Aliatii si-au reafirmat vointa de a intari structurile de cooperare care sa se poata extinde asupra tarilor de pe intreg continentul european, notând faptul ca largirea N.A.T.O. trebuie inteleasa si in acest context.
    Ministrii de externe ai tarilor N.A.T.O. si ai partenerilor de cooperare din Consiliul de Cooperare Nord Atlantica reuniti la Sintra, in Portugalia la 30 mai 1997 au stabilit transformarea N.A.C.C. in Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, ca urmare a succesului activitatii desfasurate de la infiintare in 1991 si in scopul intaririi si largirii cooperarii politice si militare intre statele N.A.T.O. si statele partenere de cooperare.
    Tot in primavara anului 1997 s-a hotarât optimizarea Parteneriatului pentru Pace cu N.A.T.O., pentru a creste rolul operational al parteneriatului, a da un rol mai important consultarilor politice dintre N.A.T.O. si statele partenere si de a da posibilitatea statelor partenere de cooperare sa participe intr-o masura mai mare la procesul de luare a deciziilor si de planificare a activitatilor din cadrul Parteneriatului pentru Pace.
    La 27 mai 1997 Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat Actul de Fundamentare a Relatiilor Mutuale, Cooperare si Securitate dintre N.A.T.O. si Federatia Rusa, ce fusese negociat in prima parte a anului 1997 intre primul ministru rus Evgheni Primakov si secretarul general al N.A.T.O. Javier Solana. Semnarea acestui document creeaza cadrul necesar pentru stabilirea unui context stabil de parteneriat intre Alianta Nord Atlantica si Federatia Rusa, urmarind atingerea unor interese comune vizând cresterea stabilitatii europene si realizarea unei Europe Unite.
    Documentul se compune din patru sectiuni. In prima sectiune se detaliaza principiile pe baza carora se fundamenteaza parteneriatul dintre N.A.T.O. si Rusia. Printre acestea se afla hotarârea ambelor parti de a respecta normele de drept international, asa cum sunt reflectate in Carta O.N.U. si in documentele O.S.C.E.. Ambele parti au cazut de acord sa intareasca Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa in scopul crearii unei zone de securitate si stabilitate pe continentul nostru. Sectiunea a doua se refera la crearea unui nou forum: Consiliul Permanent Intrunit N.A.T.O. – Rusia având drept scop consultarea si cooperarea dintre cele doua parti. Sectiunea a treia stabileste domeniile de consultare si cooperare, incluzând prevenirea si solutionarea conflictelor, actiunile de mentinere a pacii, prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa, schimbul de informatii in probleme de securitate si aparare si de constructie a fortelor armate, reconversia industriei de aparare spre productia civila, protectia mediului in activitatile militare, pregatirea pentru limitarea urmarilor unor dezastre. Ultima sectiune, a patra este consacrata unor probleme strict militare. Statele membre N.A.T.O. reafirma decizia lor de a nu planifica si desfasura armament nuclear pe teritoriile statelor ce vor fi primite in alianta ca noi membri si de a nu modifica in nici un fel politica nucleara a N.A.T.O. sau de a opera modificari in sensul intaririi capabilitatii nucleare a N.A.T.O..
    Ambele parti au cazut de acord ca nici semnarea acestui act si nici continutul acestuia nu afecteaza in nici un fel capacitatea N.A.T.O. si a Rusiei de a lua decizii in mod independent.
    Un document similar a fost semnat de N.A.T.O. cu Ucraina imediat dupa semnarea celui cu Rusia (Carta N.A.T.O.-Ucraina).
    Semnarea ambelor tratate a avut rolul de a pregati desfasurarea reuniunii la vârf de la Madrid din iulie 1997, urmarindu-se in special obtinerea acordului de principiu al Rusiei (ori cel putin obtinerea acesteia de a se opune formal) fata de largirea aliantei si obtinerea de garantii din partea Ucrainei ca isi va pastra statutul de putere neposesoare de arme nucleare, iar pe de alta parte relatia stabilita intre N.A.T.O. si Ucraina va consolida de curând câstigata independenta a Ucrainei fata de Rusia.
    Summit-ul de la Madrid a consacrat principalele schimbari ce au avut loc in perioada scursa de la incetarea razboiului rece in Europa: angajamentul statelor N.A.T.O. de a-si asigura securitatea si apararea; stabilirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care reuneste impreuna toate statele membre ale O.S.C.E. capabile si doritoare de a actiona impreuna in cadrul unui proces de cooperare in domeniul cresterii securitatii continentale; dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace, ca un program de cooperare militara, destinat sa perfectioneze abilitatea aliatilor si partenerilor acestora de a actiona impreuna in situatii de criza; introducerea unor noi mecanisme pentru realizarea unor relatii mai strânse si permanente cu Rusia; aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina; primirea de noi membri si largirea aliantei; optimizarea structurii de comanda a aliantei astfel incât aceasta sa poata performa toate atributele managementului crizelor si conducerea actiunilor de pace inclusiv cu participarea tarilor partenere; dezvoltarea unei Identitati de Securitate Europeana in cadrul N.A.T.O. si asigurarea capabilitatii Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) de a conduce operatii militare utilizând, pe baza de imprumut, infrastructura, mijloacele si capacitatile militare ale N.A.T.O.; stabilirea unui dialog cu tarile din bazinul mediteranean, destinat sa contribuie la cresterea securitatii si stabilitatii in aceasta zona si sa promoveze intelegerea intre statele din regiune.
    In zilele de 23 si 24 aprilie 1999 la Washington a avut loc o noua reuniune la vârf a sefilor de stat si de guverne ai tarilor N.A.T.O.. Semnificatia acestei reuniuni este cu totul deosebita, ea marcând aniversarea (la 4 aprilie) a cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O..
    Totodata a fost aprobat noul concept strategic al aliantei, iar trei state foste membre ale Tratatului de la Varsovia, Cehia, Polonia si Ungaria au fost admise oficial ca membre ale Aliantei.

    La data de 21 noiembrie 2002, are loc la Praga un nou summit în cadrul caruia se afirmă: “Noi, sefii de stat si de guvern ai tarilor membre NATO, intalniti pentru a extinde si intari Alianta, pentru a face fata noilor amenintari si serioaselor provocari la adresa secu­ritatii, uniti prin spiritul comun al Tratatului de la Washington, ne angajam sa transformam Alianta inta­rind-o cu noi capacitati si noi relatii cu partenerii nostri”. Conform acestei noi strategii, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia sunt invitate sa inceapa procesul de aderare la Alianta. Ca urmare a acestui fapt la data de 26 martie 2003 la Bruxelles, are loc semnarea Protocoalelor de Accedere în structurile Alianței a acestor țări. Romania încheie procesul politic de aderare la Alianta Nord-Atlantică la 5 februarie 2004 în urma aprobării de catre Franta a documentelor de ratificare și prin legea nr. 22 din 1 martie 2004 aderară la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.

N.A.T.O. a reusit sa asigure libertatea membrilor sai si sa previna razboiul in Europa timp de 40 de ani de razboi rece. Combinând apararea prin mijloace militare cu dialogul, Alianta a jucat un rol indispensabil in efortul de a pune capat in mod pasnic confruntarii Est-Vest. Schimbarile spectaculoase aduse de sfârsitul razboiului rece in peisajul euroatlantic s-au reflectat in conceptul strategic adoptat de Alianta in 1991.
    De atunci s-au produs insa unele modificari profunde ale situatiei politice si de securitate. Pericolelor razboiului rece i-au urmat perspective mai promitatoare, dar nu lipsite de provocari, oportunitati si riscuri noi. O noua Europa beneficiind de o integrare politica se naste concomitent cu o noua structura de securitate euroatlantica, in care N.A.T.O. joaca rolul central. Alianta se afla in centrul eforturilor intreprinse pentru a stabili noi forme de cooperare si de intelegere reciproca in regiunea euroatlantica si s-a angajat in desfasurarea unor noi activitati, favorizând instaurarea unei stabilitati mai mari.
    Rolul Aliantei in aceste evolutii pozitive s-a sprijinit pe adaptarea totala a activitatii sale la problematica securitatii structurilor si procedurilor sale. In ultimii zece ani s-a constatat totusi aparitia de noi riscuri complexe pentru pacea si securitatea euroatlantica, riscuri legate de noile politici de oprimare, de conflictele etnice, de marasmul economic, de prabusirea ordinii politice si de proliferarea armelor de distrugere in masa.

 Alianta joaca un rol indispensabil in consolidarea si pastrarea schimbarilor pozitive aparute recent, si in confruntarea cu provocarile la adresa securitatii actuale si viitoare. Alianta trebuie sa apere interesele comune de securitate intr-un cadru care continua sa evolueze, adesea intr-un mod imprevizibil. N.A.T.O. trebuie sa pastreze apararea colectiva si sa intareasca legatura transatlantica, sa asigure un echilibru care sa permita aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate. Alianta trebuie sa-si intareasca relatiile cu partenerii si sa se pregateasca pentru atragerea de noi membri. N.A.T.O. trebuie inainte de toate sa mentina vointa politica si mijloacele militare cerute de ansamblul diferitelor sale misiuni.