Legea nr. 302/2004 – Republicare *)

M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011

 

LEGEA

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

 

TITLUL I

Dispoziţii generale

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare şi principii generale ale cooperării judiciare internaţionale în materie penală

ARTICOLUL 1

Domeniul de aplicare

(1) Prezenta lege se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală:

a) extrădarea;

b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

c) transferul de proceduri în materie penală;

d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor;

e) transferarea persoanelor condamnate;

f) asistenţa judiciară în materie penală;

g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală. 

(2) Prezenta lege nu se aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar. 

ARTICOLUL 2

Definirea unor termeni şi expresii

În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile următoare se definesc astfel:

a) stat solicitant – statul care formulează o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege;

b) stat solicitat – statul căruia îi este adresată o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege;

c) autoritate centrală – acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale;

d) autoritate judiciară – instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile;

e) persoană urmărită – persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire internaţională;

f) persoană extrădabilă – persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare;

g) extrădat sau persoană extrădată – persoana a cărei extrădare a fost aprobată;

h) extrădare activă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant;

i) extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat;

j) persoana solicitată – persoana care face obiectul unui mandat european de arestare;

k) condamnare – orice pedeapsă sau măsură de siguranţă aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni;

l) măsură de siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală;

m) hotărâre – o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare;

n) stat de condamnare – statul în care a fost condamnată persoana care poate fi transferată sau care deja a fost transferată;

o) stat de executare – statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate;

p) resortisant al unui stat de condamnare sau de executare, în cazul României, este cetăţeanul român;

r) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat;

s) în sensul titlului III din prezenta lege, autoritate judiciară de executare este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene, competentă să execute un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat; ş) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în care s-a emis un mandat european de arestare;

t) în sensul titlului III din prezenta lege, stat membru de executare este statul membru al Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de arestare. 

ARTICOLUL 3

Limitele cooperării judiciare

Aplicarea prezentei legi este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie. 

ARTICOLUL 4

Preeminenţa dreptului internaţional

(1) Prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate. 

(2) Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. 

ARTICOLUL 5

Curtoazia internaţională şi reciprocitatea

(1) În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. 

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), prezenta lege constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române. 

(3) Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:

a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii;

b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială;

c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român. 

ARTICOLUL 6

Asigurarea de reciprocitate

În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile prezentei legi, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente. 

ARTICOLUL 7

Dreptul aplicabil

Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel. 

ARTICOLUL 8

Non bis in idem

(1) Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României. 

(3) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem. 

ARTICOLUL 9

Confidenţialitatea

Statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în domeniile reglementate de prezenta lege şi a actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide. 

CAPITOLUL II

Dispoziţii generale privind procedura de cooperare judiciară internaţională în materie penală

ARTICOLUL 10

Autorităţile centrale române

Cererile formulate în domeniile reglementate de titlurile II şi IV–VII din prezenta lege se transmit prin intermediul următoarelor autorităţi centrale:

a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală;

c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar. 

ARTICOLUL 11

Transmiterea directă

(1) Cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. 

(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. 

(3) Procedura prevăzută la alin. (1) şi (2) va fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală. 

(4) În cazul prevăzut la alin. (1) şi (2) transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol). 

ARTICOLUL 12

Alte modalităţi de transmitere a cererilor

(1) Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu împiedică recurgerea la căile urgente prevăzute la art. 11. 

ARTICOLUL 13

Competenţa internă

Competenţa autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de prezenta lege sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile titlurilor următoare ale prezentei legi, precum şi de alte acte normative pertinente. 

ARTICOLUL 14

Limbile utilizate

(1) Cererile prevăzute de titlurile II şi IV–VII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 10 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă. 

(2) Cererile menţionate la alin. (1), formulate de autorităţile române, şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat. Cererile formulate în temeiul curtoaziei internaţionale şi actele anexe se vor traduce în limba oficială a statului solicitat. Traducerea cererilor şi a actelor anexe se realizează de autoritatea care are competenţa de a formula cererea. 

(3) Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel. 

(4) În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă potrivit dispoziţiilor art. 10 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia. 

ARTICOLUL 15

Computarea arestării

(1) Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. 

(2) Autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române. 

ARTICOLUL 16

Cheltuieli

(1) Cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri reglementate de prezenta lege sunt suportate, de regulă, de statul solicitat. 

(2) Cu toate acestea, sunt în sarcina statului sau a autorităţii judiciare solicitante:

a) indemnizaţiile şi remuneraţiile martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de călătorie şi de şedere;

b) cheltuielile ocazionate de remiterea obiectelor;

c) cheltuielile ocazionate de transferul persoanelor pe teritoriul statului solicitant sau la sediul unei autorităţi judiciare;

d) cheltuielile ocazionate de tranzitul unei persoane de pe teritoriul unui stat străin sau de la sediul unei autorităţi judiciare către un stat terţ;

e) cheltuielile ocazionate de recurgerea la o videoconferinţă pentru îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară;

f) alte cheltuieli considerate drept extraordinare de statul solicitat în funcţie de mijloacele umane şi tehnologice utilizate pentru îndeplinirea cererii. 

(3) Ca urmare a unui acord între autorităţile române solicitate şi autorităţile străine solicitante, se poate deroga, în cazuri excepţionale, de la dispoziţiile alin. (2). 

(4) Cheltuielile care revin statului român se suportă de la bugetul de stat şi sunt cuprinse, după caz, în bugetul Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. 

ARTICOLUL 17

Remiterea de obiecte şi bunuri

(1) În cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române. 

(2) Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub condiţia restituirii. 

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia. 

(4) Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă. 

(5) În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor prevăzute la alin. (1) se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile. 

TITLUL II

Extrădarea

CAPITOLUL I

Extrădarea pasivă

SECŢIUNEA 1

Condiţii pentru extrădare

ARTICOLUL 18

Persoane supuse extrădării

Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. 

ARTICOLUL 19

Persoane exceptate de la extrădare

(1) Nu pot fi extrădaţi din România:

a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 20;

b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;

d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. 

(2) Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză. 

ARTICOLUL 20

Extrădarea cetăţenilor români

(1) Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;

c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. 

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România. 

(3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate. 

(4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)–(3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant. 

ARTICOLUL 21

Motive obligatorii de refuz al extrădării

(1) Extrădarea va fi refuzată dacă:

a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;

b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;

c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);

d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;

f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun. 

(2) Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică:

a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale;

b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;

c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;

d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c);

e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente;

f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;

g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte. 

ARTICOLUL 22

Motive opţionale de refuz al extrădării

(1) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România. 

(2) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile art. 23 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 23

Transferul procedurii penale în cazurile de refuz al extrădării

(1) Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. 

(2) În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 96 alin. (1) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română. 

ARTICOLUL 24

Dubla incriminare

(1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română. 

(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. 

(3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel. 

ARTICOLUL 25

Infracţiuni fiscale

(1) În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit dispoziţiilor înţelegerii internaţionale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român, infracţiuni de aceeaşi natură. 

(2) Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant. 

ARTICOLUL 26

Gravitatea pedepsei

Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni. 

ARTICOLUL 27

Pedeapsa capitală

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. 

ARTICOLUL 28

Pedeapsa cu suspendarea executării

Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute la art. 26 şi nu există alte impedimente legale la extrădare. 

ARTICOLUL 29

Infracţiunile comise într-un stat terţ

În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă. 

ARTICOLUL 30

Lipsa plângerii prealabile

Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. 

ARTICOLUL 31

Dreptul la apărare

România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. 

ARTICOLUL 32

Judecarea în lipsă

(1) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. 

(2) Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat. 

ARTICOLUL 33

Prescripţia

(1) Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. 

(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. 

ARTICOLUL 34

Amnistia

Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. 

ARTICOLUL 35

Graţierea

Actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. 

SECŢIUNEA a 2-a

Procedura extrădării din România

ARTICOLUL 36

Cererea de extrădare şi actele anexe

(1) Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat. 

(2) În sprijinul cererii se vor prezenta:

a) în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitorului sau ale altor acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz;

b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil;

c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia;

d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă. 

ARTICOLUL 37

Procedura extrădării pasive

(1) Extrădarea din România se hotărăşte de justiţie. 

(2) Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti. 

(3) Rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internaţionale la care România este parte. 

(4) În exercitarea atribuţiilor de autoritate centrală, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi:

a) primirea cererii de extrădare;

b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 38;

c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 40;

d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 38 alin. (4);

e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;

f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă. 

ARTICOLUL 38

Examenul de regularitate internaţională

(1) Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale. 

(2) Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională prevăzut la alin. (1), spre a constata dacă:

a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare;

b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;

c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 14;

d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3. 

(3) De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român. 

(4) În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la alin. (2) lit. a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. 

În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente. 

(5) În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii. 

ARTICOLUL 39

Concursul de cereri

(1) Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant. 

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în materie la care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare, precum şi de criteriile prevăzute la alin. (1). 

(3) Despre existenţa concursului de cereri Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante. 

ARTICOLUL 40

Sesizarea procurorului competent

Cu excepţia cazurilor de restituire prevăzute la art. 38 alin. (4), cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana extrădabilă sau, în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. 

ARTICOLUL 41

Reprezentarea statului solicitant

(1) În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procedurii de extrădare activă. 

ARTICOLUL 42

Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă

(1) Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie a fost localizată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta. 

(2) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării şi cererea de extrădare se soluţionează de un complet format dintr-un judecător al secţiei penale a curţii de apel competente. 

(3) Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare este supusă recursului, în condiţiile prevăzute la art. 52 alin. (8) şi art. 53. 

(4) Normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel. 

ARTICOLUL 43

Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei

(1) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexate, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi aduce la cunoştinţă conţinutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant. 

(2) După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare. 

(3) Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, prin încheiere, fără ca durata totală a arestării provizorii să poată depăşi 180 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea, judecătorul emite de îndată mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. Prevederile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător. 

(4) Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii va fi depusă în arestul poliţiei. 

(5) În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menţinerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare. 

(6) Odată cu admiterea cererii de extrădare, prin sentinţă, instanţa dispune şi arestarea persoanei extrădate în vederea predării. 

(7) Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. (6). În acest caz, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. 

(8) În cazul în care împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii. 

(9) Încheierea prin care s-a dispus luarea, menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea măsurii arestării provizorii nu este suspensiv de executare. 

ARTICOLUL 44

Arestarea provizorie în caz de urgenţă

(1) În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare. 

(2) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite, o expunere sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise şi să menţioneze dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele disponibile asupra identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane. 

(3) Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite, prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, parchetului competent, cu informarea Ministerului Justiţiei. În cazul în care arestarea provizorie în vederea extrădării se solicită pe bază de reciprocitate, precum şi atunci când cererea de arestare priveşte una dintre persoanele prevăzute la art. 19, aceasta se transmite obligatoriu Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării examenului de regularitate internaţională prevăzut la art. 38, care se aplică în mod corespunzător. 

(4) Nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nicio îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi cererea conţine elementele prevăzute la alin. (2). 

(5) Dispoziţiile art. 43 se aplică în mod corespunzător. 

(6) Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele prevăzute la art. 36. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie. 

(7) Punerea în libertate provizorie nu exclude o nouă arestare provizorie în vederea extrădării şi nici extrădarea, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. 

ARTICOLUL 45

Reţinerea în vederea extrădării

Organul judiciar în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale unui stat solicitant poate dispune reţinerea pentru cel mult 24 de ore. În situaţia în care măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită internaţional. 

ARTICOLUL 46

Procedura la curtea de apel

(1) La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie. 

(2) Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor la care se referă art. 17. 

(3) După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare. 

ARTICOLUL 47

Extrădarea voluntară

(1) Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii. 

(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii prevăzute la art. 74. 

ARTICOLUL 48

Extrădarea simplificată

În cazul prevăzut la art. 47, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România. 

ARTICOLUL 49

Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile

(1) Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris; totodată va putea propune probe. 

(2) În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi. 

(3) Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare. 

(4) Odată prezentată opoziţia sau expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe, în condiţiile prevăzute la alin. (2). 

ARTICOLUL 50

Administrarea probelor

Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este nevoie, de interpret, precum şi a procurorului. 

ARTICOLUL 51

Informaţii suplimentare

(1) Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de două luni. 

(2) Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 36. 

ARTICOLUL 52

Soluţionarea cauzei

(1) După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate:

a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 39, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel celei dintâi sesizate;

b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 51, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni;

c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării. 

(2) Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării. 

(3) În cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57. 

(4) Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării. 

(5) În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole. 

(6) În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte conform art. 17, se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar. 

(7) Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei. 

(8) Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. 

(9) Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării. 

ARTICOLUL 53

Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii

(1) După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 

(2) Preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, primind dosarul, fixează termen de judecată independent de înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate. 

(3) Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. 

(4) În scopul soluţionării recursului, preşedintele completului poate desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat asistent să facă un raport scris. 

(5) Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult 3 zile de la soluţionarea recursului. 

(6) Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei. 

ARTICOLUL 54

Analogie

Dispoziţiile art. 52 alin. (8) şi art. 53 se aplică în mod corespunzător şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ. 

ARTICOLUL 55

Fuga extrădatului

Extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată. 

SECŢIUNEA a 3-a

Efectele extrădării din România

ARTICOLUL 56

Predarea extrădatului

(1) Este considerat bază legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. 

(2) În vederea stabilirii datei şi a locului de predare, Ministerul Justiţiei comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române un extras al hotărârii judecătoreşti rămase definitive. 

(3) Data predării va fi comunicată Ministerului Justiţiei şi curţii de apel competente în termen de 15 zile de la data transmiterii hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (1). În cazul în care data predării nu a fost fixată în intervalul de 15 zile, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române informează asupra demersurilor luate şi motivelor pentru care data predării nu a putut fi stabilită în acest interval. 

ARTICOLUL 57

Termene pentru predarea extrădatului

(1) Ministerul Justiţiei va face cunoscută de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă. 

(2) Orice soluţie de respingere totală sau parţială va fi motivată. 

(3) În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă. 

(4) Locul predării va fi un punct de frontieră al României. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române asigură, prin Biroul Naţional Interpol, predarea şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi curtea de apel competentă. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă. 

(5) Sub rezerva cazului prevăzut la alin. (6), dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile. 

(6) În caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate, autorităţile române şi cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, dispoziţiile art. 56 alin. (3) fiind aplicabile. 

ARTICOLUL 58

Predarea amânată

(1) Existenţa unui proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de libertate nu împiedică extrădarea. 

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare, extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca executată. 

(3) Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. 

(4) În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea. 

ARTICOLUL 59

Predarea temporară sau sub condiţie

(1) În cazul prevăzut la alin. (1) al art. 58, persoana extrădată poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul. 

(2) La cererea statului solicitant, transmisă pe una din căile prevăzute de prezenta lege, predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă instanţă, cererea de extrădare. 

(3) În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1), solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare. 

(4) Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române. 

ARTICOLUL 60

Tranzitul

(1) Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o infracţiune care permite extrădarea, conform legii române. 

(2) Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români. 

(3) Tranzitul este acordat la cererea statului interesat, formulată şi transmisă pe calea prevăzută la art. 36 alin. (1), la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării. 

(4) Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei. 

(5) Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. 

(6) În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o cerere formală de tranzit. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător. 

(7) Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul român. 

ARTICOLUL 61

Reextrădarea către un stat terţ

(1) În afara cazului prevăzut la art. 74 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2). 

(2) Dispoziţiile art. 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător. 

CAPITOLUL II

Extrădarea activă

SECŢIUNEA 1

Condiţii pentru solicitarea extrădării

ARTICOLUL 62

Obligaţia de a solicita extrădarea

Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de prezenta lege. 

ARTICOLUL 63

Cadrul juridic

(1) Dispoziţiile secţiunii 1 a cap. I din prezentul titlu se aplică în mod corespunzător în cazul în care România are calitatea de stat solicitant. 

(2) În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei prevăzute la art. 26, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. 

SECŢIUNEA a 2-a

Procedura de solicitare a extrădării

ARTICOLUL 64

Competenţa

Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei. 

ARTICOLUL 65

Urmărirea internaţională în vederea extrădării

(1) În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, în vederea difuzării prin canalele specifice. 

(2) Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine toate elementele necesare identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor, precum şi solicitarea de arestare provizorie în vederea extrădării. 

(3) Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării. 

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere prevederilor art. 88, care se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene. În situaţia în care nu se cunoaşte statul pe teritoriul căruia se află persoana în cauză, dispoziţiile prezentului articol şi prevederile art. 88 se aplică deopotrivă. 

ARTICOLUL 66

Procedura extrădării active

(1) De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiţiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea. 

(2) Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. 

(3) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Judecătorul se pronunţă prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu. 

(4) Pentru evidenţa activităţii instanţelor se va ţine o condică separată pentru şedinţele de judecată a sesizărilor privind extrădarea. În acest registru se trec dosarele din fiecare şedinţă, separat pe complete, încheierea pronunţată şi numărul acesteia, precum şi iniţialele judecătorului care o va redacta. Totodată, se întocmeşte şi se păstrează Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea, în care se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele inculpatului sau condamnatului; numărul şi data mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei; numărul şi data adresei Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a Ministerului Justiţiei; numărul dosarului instanţei; numărul şi data pronunţării încheierii; data comunicării încheierii Ministerului Justiţiei. Instanţa de recurs va ţine un registru distinct pentru aceste speţe. Registrul de evidenţă a sesizărilor privind extrădarea nu este destinat publicităţii. 

(5) Încheierea prevăzută la alin. (3) poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. 

(6) Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării, însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2), se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare. 

(7) În termen de cel mult 3 zile de la data primirii încheierii definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională. Dispoziţiile art. 38 se aplică în mod corespunzător. 

(8) În funcţie de concluziile examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei fie întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat, fie întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi de a transmite cererea de extrădare, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. 

(9) În cazul în care nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru solicitarea extrădării, ministrul justiţiei, prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cere revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Revizuirea nu poate fi cerută pentru alt motiv decât cel legat de concluziile examenului de regularitate internaţională. 

(10) Cererea de revizuire se face în termen de cel mult 3 zile, dacă persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România. În toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15 zile. Termenul curge de la data la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi solicită să promoveze revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa prevăzută la alin. (1). În cazul în care persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România, cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. În toate celelalte cazuri, cererea de revizuire se soluţionează în termen de cel mult o lună de la data înregistrării cauzei. 

(11) Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

(12) Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia, însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) şi de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorităţii competente a statului solicitat, pe una dintre căile prevăzute la art. 36 alin. (1). 

(13) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate în lipsă, în situaţia în care statul solicitat aduce la cunoştinţa persoanei urmărite hotărârea pronunţată în lipsă, o astfel de notificare nu va produce efecte faţă de procedura penală din România. 

(14) În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura prevăzută în acest articol are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare. 

ARTICOLUL 67

Retragerea cererii de extrădare

(1) În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau a mandatului de executare, instanţa competentă, din oficiu sau la cererea procurorului, stabileşte, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea şi dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului Justiţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare. Ministerul Justiţiei retrage neîntârziat cererea de extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. 

(2) Dispoziţiile art. 66 se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 68

Transmiterea informaţiilor suplimentare la cererea statului solicitat

(1) În cazul în care, în vederea soluţionării cererii de extrădare, autorităţile statului străin solicită transmiterea unor informaţii suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de autorităţile statului solicitat, prin Ministerul Justiţiei sau direct, de către instanţa competentă. 

(2) Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiţiei sau instanţa competentă, după caz. 

ARTICOLUL 69

Rejudecarea persoanei extrădate

Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă este dată de Ministerul Justiţiei, la cererea statului solicitat. 

ARTICOLUL 70

Solicitarea reextrădării către România

Dispoziţiile art. 61 sunt aplicabile în mod corespunzător în cazul în care România solicită unui stat străin reextrădarea unei persoane a cărei extrădare fusese anterior acordată acestuia de către un stat terţ. 

SECŢIUNEA a 3-a

Efectele extrădării în România

ARTICOLUL 71

Preluarea extrădatului

Dispoziţiile referitoare la predarea-preluarea persoanei extrădate prevăzute la art. 56 şi 57 se aplică în mod corespunzător în cazul persoanelor extrădate din străinătate în România. 

ARTICOLUL 72

Primirea extrădatului

(1) Persoana extrădată, adusă în România, va fi, de urgenţă, predată administraţiei penitenciare sau autorităţii judiciare competente, după caz. 

(2) Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1). 

ARTICOLUL 73

Comunicarea soluţiei

Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispoziţiilor art. 15. 

ARTICOLUL 74

Regula specialităţii

(1) Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:

a) statul care a predat-o consimte; în acest scop, autorităţile române competente vor transmite statului solicitat o cerere însoţită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) şi de un proces-verbal în care se consemnează declaraţiile persoanei extrădate;

b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român. 

(2) Autorităţile române vor lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de altă parte, întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă. 

(3) Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. 

(4) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiţiei, în baza încheierii instanţei competente să soluţioneze cauza în primă instanţă, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz. 

ARTICOLUL 75

Efectele extrădării sub condiţie

(1) În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. 

(2) În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului solicitant. 

CAPITOLUL III

Dispoziţii comune

ARTICOLUL 76

Cheltuieli

(1) Cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României se suportă de statul român, prin bugetele autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre acestea prin prezenta lege. Dispoziţiile art. 16 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. 

(2) Cheltuielile de tranzit se suportă de statul solicitant. 

ARTICOLUL 77

Frauda la extrădare

Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare. 

CAPITOLUL IV

Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene

ARTICOLUL 78

Domeniu de aplicare

(1) Dispoziţiile prezentului capitol urmăresc punerea în aplicare a dispoziţiilor Convenţiei privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi ale Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, precum şi a dispoziţiilor privind extrădarea din Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen, în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicării deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată. 

(2) Dispoziţiile cap. I şi II ale prezentului titlu se aplică în mod corespunzător, fără a aduce însă atingere obligaţiilor rezultate din aderarea la Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, şi Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996. 

ARTICOLUL 79

Infracţiuni politice

În aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca infracţiune politică. 

ARTICOLUL 80

Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării

(1) În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant. 

(2) Amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române. 

(3) Absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare. 

ARTICOLUL 81

Extrădarea în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală

Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege. 

ARTICOLUL 82

Semnalarea în Sistemul Informatic Schengen

Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca şi o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957. 

ARTICOLUL 83

Extrădarea simplificată

Extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47. 

TITLUL III

Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

ARTICOLUL 84

Definiţia mandatului european de arestare

(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. 

(2) Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. 

ARTICOLUL 85

Autorităţile române competente

(1) În România sunt desemnate ca autorităţi judiciare emitente instanţele judecătoreşti. 

(2) Autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel. 

(3) Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel desemnate potrivit alin. (2) în a căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. 

(4) Autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei. În această calitate, Ministerul Justiţiei:

a) primeşte mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi îl transmite parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte ori autoritatea judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare române primitoare;

b) transmite mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă aceasta nu îl poate transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau când statul membru de executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei;

c) ţine evidenţa mandatelor europene de arestare emise sau primite de autorităţile judiciare române, în scopuri statistice;

d) îndeplineşte orice altă atribuţie stabilită prin lege menită a asista şi sprijini autorităţile judiciare române în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare. 

ARTICOLUL 86

Conţinutul şi forma mandatului european de arestare

(1) Mandatul european de arestare va conţine următoarele informaţii:

a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;

b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente;

c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 88 şi 96 din prezenta lege;

d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 96;

e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;

f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. 

(2) Mandatul european de arestare este întocmit în conformitate cu formularul din anexa nr. 1. 

(3) Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe alte limbi oficiale ale instituţiilor Uniunii Europene, pe care acest stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. 

(4) Mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză. 

ARTICOLUL 87

Cheltuieli

Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent. 

CAPITOLUL II

Emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare

ARTICOLUL 88

Procedura de emitere a mandatului european de arestare

(1) În situaţia prevăzută la art. 65 alin. (1), se emite un mandat european de arestare ori de câte ori nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea, şi este îndeplinită, după caz, una dintre următoarele condiţii:

a) pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;

b) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4 luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate. 

(2) Mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în faza de judecată şi de executare, de către judecătorul delegat de preşedintele primei instanţe ori de cel al instanţei de executare, în următoarele situaţii:

a) la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale;

b) la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă, după caz, sau a organului la care se află spre executare mandatul, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea judecăţii ori executării pedepsei închisorii sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. 

(3) Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi procedează, după caz, astfel:

a) emite mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor pentru transmiterea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 89 şi 90; în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, dispune traducerea mandatului european de arestare, în termen de 24 de ore, potrivit alin. (6);

b) constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în caz de admitere a acestuia, prima instanţă este obligată să emită un mandat european de arestare. 

(4) În cazul prevăzut la alin. (3) lit. a), judecătorul competent informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza penală despre emiterea mandatului european de arestare, iar în cazul prevăzut la alin. (3) lit. b) comunică încheierea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori procurorului de pe lângă instanţa de executare. 

(5) În cazul emiterii unui mandat european de arestare, judecătorul poate solicita autorităţii judiciare de executare remiterea bunurilor care constituie mijloace materiale de probă. 

(6) În situaţia prevăzută la art. 90 alin. (2), mandatul european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, în vederea difuzării pe canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene. În cazul în care în circumscripţia instanţei emitente nu există un traducător autorizat pentru limba străină în care este necesară traducerea, autoritatea judiciară emitentă solicită sprijinul Ministerului Justiţiei, urmând ca traducerea să se efectueze prin grija acestuia. 

(7) Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de arestare. În acest registru se fac următoarele menţiuni: numărul curent; numele, prenumele şi cetăţenia persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului ori a instanţei pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanţei de executare; data emiterii mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informaţii asupra executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare. Registrul nu este destinat publicităţii. 

(8) Procedura prevăzută în prezentul articol are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare. 

ARTICOLUL 89

Transmiterea mandatului european de arestare

(1) În cazul în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorităţii judiciare de executare. 

(2) Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen (SIS), prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări. În acest scop, se aplică dispoziţiile art. 95 al Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen. 

(3) Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat european de arestare, dacă este însoţită de informaţiile prevăzute în anexa nr. 1. Cu titlu tranzitoriu, până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite toate informaţiile menţionate în anexa nr. 1, semnalarea echivalează cu un mandat european de arestare în aşteptarea transmiterii originalului. 

ARTICOLUL 90

Procedura de transmitere

(1) Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. 

(2) În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedează la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen sau pe canalele Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol), după caz. În acest caz, transmiterea se poate efectua şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi operaţional. 

(3) Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de executare. 

(4) Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea sau verificarea autenticităţii unui mandat european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei. 

(5) Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului. 

(6) În cazul transmiterii directe, autorităţile judiciare emitente române informează Ministerul Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru cu privire la mandatele europene de arestare emise în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora. 

ARTICOLUL 91

Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de arestare

(1) Atunci când s-a emis un mandat european în situaţia prevăzută la art. 88 alin. (1) lit. a), autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale, sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. 

(2) Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii. 

ARTICOLUL 92

Rejudecarea persoanei predate

(1) Asigurarea rejudecării în cazul predării persoanei condamnate în lipsă este dată de autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorităţii judiciare de executare. 

(2) Dispoziţiile art. 522 1 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 93

Garanţia transferării persoanei predate

În cazul în care persoana solicitată care face obiectul unui mandat european de arestare, emis în scopul urmăririi penale sau al judecăţii, este resortisant sau rezident al statului membru de executare, garanţia că, în caz de condamnare, odată predată, persoana solicitată poate fi transferată în condiţiile legii în statul de cetăţenie este dată de instanţa emitentă a mandatului european de arestare. 

ARTICOLUL 94

Retragerea mandatului european de arestare

(1) Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat. 

(2) În cazul prevăzut la art. 65 alin. (4), mandatul european de arestare se retrage dacă persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România. 

(3) Retragerea se solicită de instanţa emitentă, care informează despre aceasta autoritatea judiciară de executare, Ministerul Justiţiei şi, după caz, parchetul care efectuează ori supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanţa care a dispus asupra măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă. 

ARTICOLUL 95

Preluarea persoanei solicitate

Preluarea persoanei solicitate se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, în termenele stabilite împreună cu autorităţile competente ale statului membru de executare. 

CAPITOLUL III

Executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare

ARTICOLUL 96

Fapte care dau loc la predare

(1) Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:

1. participarea la un grup criminal organizat;

2. terorismul;

3. traficul de persoane;

4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;

6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;

7. corupţia;

8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

9. spălarea produselor infracţiunii;

10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;

11. fapte legate de criminalitatea informatică;

12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;

14. omorul, vătămarea corporală gravă;

15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;

17. rasismul şi xenofobia;

18. furtul organizat sau armat;

19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;

20. înşelăciunea;

21. racketul şi extorcarea de fonduri;

22. contrafacerea şi pirateria produselor;

23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

24. falsificarea de mijloace de plată;

25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

27. traficul de vehicule furate;

28. violul;

29. incendierea cu intenţie;

30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;

32. sabotajul. 

(2) Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), predarea este subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia. 

ARTICOLUL 97

Condiţii speciale

(1) Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare române poate fi supusă următoarelor condiţii:

a) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă. 

(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor alin. (1), cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. 

ARTICOLUL 98

Motive de refuz al executării

(1) Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română. 

(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) în situaţia prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;

h) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri. 

(3) În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute la art. 107, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii prevăzute la art. 107. 

(4) În cazul prevăzut la alin. (3), dacă persoana solicitată se află în stare de arest şi autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispoziţiile art. 103 alin. (4) se aplică în mod corespunzător. În situaţia în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relaţia dintre România şi statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocităţii. 

ARTICOLUL 99

Proceduri prealabile

(1) În termen de 24 de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau a unei semnalări în Sistemul Informatic Schengen, procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză. În cazul în care mandatul nu este tradus în niciuna dintre limbile acceptate, parchetul solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii. Dacă mandatul este tradus în limba engleză sau în limba franceză, procurorul competent ia măsuri pentru efectuarea traducerii în limba română, în termen de cel mult două zile. 

(2) Procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1). În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea informaţiilor şi fixează un termen-limită pentru primirea acestora. 

(3) Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1) şi este tradus potrivit dispoziţiilor alin. (1), procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate. Dispoziţiile art. 493 1 –493 7 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 

(4) În situaţia în care în urma verificărilor efectuate se constată că persoana solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, procurorul trimite de îndată mandatul european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei. 

(5) În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei. 

(6) Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleaşi fapte pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română de executare. Dispoziţiile art. 240 şi 303 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 

(7) Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii. 

(8) Procedurile prealabile prevăzute la alin. (6) şi (7) nu împiedică luarea măsurilor prevăzute la alin. (3). 

(9) În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt stat membru ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului respectiv. 

(10) Procedura prevăzută în prezentul articol nu este publică. 

ARTICOLUL 100

Reţinerea persoanei solicitate

(1) Măsura reţinerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă motivată şi poate dura cel mult 24 de ore. 

(2) Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare. 

(3) Persoanei reţinute i se va comunica o copie a mandatului european de arestare şi traducerea acestuia. Această prevedere se va aplica şi în cazul în care procurorul competent primeşte un nou mandat european de arestare ulterior sesizării curţii de apel competente în condiţiile prevăzute la art. 102. 

(4) Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, procurorul va putea refuza solicitarea. 

(5) În cazul în care persoana solicitată este minor, termenul prevăzut la alin. (1) se reduce la jumătate. În acest caz, reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore. 

(6) În vederea reţinerii persoanei solicitate, organul competent poate pătrunde în orice locuinţă în care se află persoana solicitată, fără consimţământul acesteia ori al persoanei căreia îi aparţine sau foloseşte locuinţa, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. 

ARTICOLUL 101

Reţinerea şi arestarea persoanei solicitate în caz de urgenţă

(1) În caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile art. 100, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare. În acest caz, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române solicită de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate. 

(2) Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii. 

(3) Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută. 

ARTICOLUL 102

Sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate

(1) Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate. 

(2) De îndată ce instanţa este sesizată, cauza se repartizează, în condiţiile legii, unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate. 

(3) Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează Registrul privind arestarea şi predarea în baza mandatelor europene de arestare. În acest registru se vor face următoarele menţiuni: numărul curent; numele şi prenumele persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului; numărul şi data mandatului european de arestare; autoritatea judiciară emitentă; numărul dosarului instanţei; data şi soluţia pronunţată; numărul şi data mandatului intern de arestare; durata arestării, cu indicarea datei la care începe măsura şi a datei la care expiră; numele şi prenumele judecătorului care a dispus măsura arestării şi/sau predarea persoanei solicitate; data declarării recursului, evidenţiindu-se separat împotriva cărei soluţii a fost declarată calea de atac; data înaintării recursului la instanţa de control judiciar; soluţia instanţei de recurs, precum şi prelungirile arestării; data comunicării hotărârii asupra predării autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. 

ARTICOLUL 103

Procedura de executare a mandatului european de arestare

(1) Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul prevăzut la art. 101, că a fost informată despre motivul reţinerii. 

(2) Dacă persoana a fost reţinută potrivit art. 101, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română. 

(3) După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 104, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. 

(4) În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. 

(5) În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii. 

(6) În cazul prevăzut la alin. (5), dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 98, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 107, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate. 

(7) Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea. 

(8) În cazurile prevăzute la alin. (5) şi (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată. 

(9) Instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 110. 

(10) În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile. 

(11) În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă. 

(12) Dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, amână cauza stabilind un termen pentru primirea datelor solicitate. Termenul fixat nu poate fi mai mare de 10 zile. 

(13) După întocmirea sentinţei prevăzute la art. 107 sau a încheierii prevăzute la alin. (2) ori (9), după caz, judecătorul emite de îndată un mandat de arestare. Dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la conţinutul şi executarea mandatului de arestare se aplică în mod corespunzător. 

(14) Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie. 

ARTICOLUL 104

Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare

(1) Persoana arestată are dreptul să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare. 

(2) Persoana arestată are dreptul să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă. 

(3) Persoana arestată care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanţă. 

ARTICOLUL 105

Predarea temporară sau luarea declaraţiei persoanei solicitate

(1) Dacă autoritatea judiciară emitentă solicită, judecătorul poate dispune predarea temporară a persoanei solicitate sau procedează la audierea persoanei solicitate. 

(2) În cazul în care s-a acordat predarea temporară, aceasta se efectuează în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord între autoritatea judiciară emitentă şi cea de executare. În toate cazurile persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare. 

(3) În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru emitent. Audierea persoanei solicitate se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate. În toate cazurile se vor respecta drepturile procesuale ale persoanei urmărite. 

ARTICOLUL 106

Incidente procedurale

În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de arestare, este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii din prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la sesizarea Curţii Constituţionale. 

ARTICOLUL 107

Hotărârea

(1) În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. În scopul luării unei hotărâri, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare. 

(2) În termen de cel mult 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. 

(3) În cazul în care predarea persoanei solicitate a fost amânată, indiferent dacă, la momentul pronunţării hotărârii, aceasta se află ori nu se află sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare prevăzut la art. 103 alin. (13) este pus în executare la data încetării motivelor care au justificat amânarea. 

ARTICOLUL 108

Căi de atac

(1) Împotriva încheierilor prevăzute la art. 103 alin. (2), (8) şi (9) se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare. 

(2) Hotărârea prevăzută la art. 107 alin. (1) poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă. 

(3) Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. 

ARTICOLUL 109

Soluţionarea recursului

Recursul declarat în condiţiile prevăzute la art. 108 se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea cauzei. 

ARTICOLUL 110

Termene

(1) Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă. 

(2) În cazul prevăzut la art. 103 alin. (5), hotărârea asupra executării mandatului european de arestare trebuie pronunţată cel mai târziu în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana solicitată şi-a exprimat consimţământul la predare. 

(3) În celelalte cazuri, hotărârea definitivă privind executarea mandatului european de arestare se pronunţă în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei solicitate. 

(4) Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30 de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării. 

(5) Când, din motive excepţionale, nu pot fi respectate termenele prevăzute în prezentul articol, autoritatea judiciară de executare română va informa Eurojust, precizând motivele întârzierii. 

ARTICOLUL 111

Predarea persoanei solicitate

(1) Predarea se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare. 

(2) Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. 

(3) În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. 

(4) În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. 

(5) În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica. 

ARTICOLUL 112

Predarea amânată sau condiţionată

(1) Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. 

(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă. 

ARTICOLUL 113

Remiterea de obiecte

(1) La cererea autorităţii judiciare emitente sau din oficiu, autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşirii infracţiunii care stă la baza emiterii mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot avea asupra acestora. Obiectele se restituie la terminarea procesului penal. 

(2) Obiectele prevăzute la alin. (1) se remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza decesului sau evadării persoanei urmărite. 

(3) În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române. 

ARTICOLUL 114

Concursul de cereri

(1) În cazul în care două sau mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre. 

(2) În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide luând în considerare toate circumstanţele şi în special cele prevăzute la alin. (1) şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica dispoziţiile titlului II. 

(3) În cazul în care decide să se acorde întâietate cererii de extrădare, autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare. 

(4) În cazul în care cu privire la aceeaşi persoană, înainte de predarea acesteia, autorităţile române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate europene de arestare se conexează la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o singură hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de arestare. În cazul în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de predare se menţionează expres acest lucru, dispoziţiile art. 115 aplicându-se în mod corespunzător. 

(5) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea de parte la Statutul Curţii Penale Internaţionale. 

CAPITOLUL IV

Alte dispoziţii

ARTICOLUL 115

Regula specialităţii

(1) Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. 

(2) Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1). 

(3) În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 97. 

(4) Dispoziţiile alineatelor anterioare nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe:

a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;

b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;

c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;

e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă. 

ARTICOLUL 116

Tranzitul

(1) Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte următoarele date:

a) existenţa unui mandat european de arestare;

b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;

c) încadrarea juridică a faptei;

d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul. 

(2) Cererea şi informaţiile prevăzute la alin. (1) nu trebuie prezentate în cazul tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată. 

(3) Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti. 

(4) Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din 2 judecători ai Secţiei penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu. 

(5) Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent. 

(6) În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât dacă este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 97 alin. (2). 

ARTICOLUL 117

Predarea ulterioară

(1) Consimţământul la predarea de către statul român către un alt stat membru a unei persoane solicitate în baza unui mandat european de arestare pentru alte fapte comise anterior predării sale se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. 

(2) În orice caz, consimţământul autorităţii judiciare române de executare la predarea ulterioară a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un alt stat nu este necesar dacă persoana solicitată:

a) având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

b) a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de executare, în baza unui mandat european de arestare. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;

c) renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 115 alin. (3) şi (4) lit. a)–c). 

(3) În situaţiile nereglementate de alin. (1) şi (2) este necesară aprobarea autorităţii judiciare române de executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile art. 89, anexând cererii informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1), însoţite de o traducere. 

(4) În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 97. 

(5) Dispoziţiile alin. (1)–(4) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care România este stat membru emitent. 

ARTICOLUL 118

Predarea ulterioară unei extrădări

(1) În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ de care aceasta a fost protejată prin dispoziţiile acordului în baza căruia a fost extrădată, referitoare la regula specialităţii, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent. Termenele prevăzute la art. 110 vor începe să curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. 

(2) În timp ce soluţionează cererea de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă. 

ARTICOLUL 119

Extrădarea ulterioară

(1) Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea. 

(2) În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare. 

ARTICOLUL 120

Imunităţi şi privilegii

(1) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. 

(2) Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare va comunica această împrejurare autorităţii judiciare emitente. 

(3) În timpul în care cererea de retragere a imunităţii la care se referă alin. (2) este în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii. 

(4) Termenele prevăzute la art. 110 încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii. 

(5) Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele prevăzute la alin. (4) încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul. 

ARTICOLUL 121

Relaţia cu alte instrumente juridice

Condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilite în prezenta lege, cu excepţia celor prevăzute în convenţiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte, în care se simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2 al art. 31 al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. 

ARTICOLUL 122

Dispoziţii tranzitorii

(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică mandatelor europene de arestare primite de autorităţile române ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date. 

(2) Procedurile de extrădare în curs în momentul intrării în vigoare a prezentului titlu vor continua să se soluţioneze potrivit titlului II. 

TITLUL IV

Transferul de proceduri în materie penală

CAPITOLUL I

Cererea de transfer al procedurii penale

ARTICOLUL 123

Dispoziţii generale

Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române, poate fi transferată unui stat străin, în condiţiile prevăzute în prezentul titlu. 

ARTICOLUL 124

Condiţii

(1) Autorităţile judiciare române pot solicita autorităţilor competente ale altui stat exercitarea unei proceduri penale sau continuarea acesteia dacă transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare, în unul dintre următoarele cazuri:

a) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii se află în executarea unei pedepse pe teritoriul statului solicitat, pentru o infracţiune mai gravă decât cea comisă în România;

b) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în temeiul legii acestui stat, extrădarea sau predarea a fost refuzată ori ar fi refuzată în cazul formulării unei cereri sau al emiterii unui mandat european de arestare;

c) persoana învinuită de săvârşirea infracţiunii locuieşte pe teritoriul statului solicitat şi, în temeiul legii acestui stat, recunoaşterea hotărârii penale definitive de condamnare pronunţate de instanţa română a fost refuzată ori nu corespunde ordinii juridice interne a acelui stat, dacă persoana condamnată nu a început executarea pedepsei, iar executarea nu este posibilă chiar având deschisă calea extrădării ori a predării. 

(2) Transferul procedurii penale poate fi solicitat şi atunci când autorităţile judiciare române apreciază, funcţie de particularităţile cauzei, că prezenţa persoanei învinuite de săvârşirea infracţiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată şi acest lucru este posibil în statul străin. 

ARTICOLUL 125

Procedura

(1) Transferul procedurii penale se solicită în baza hotărârii instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă procedura se referă la activitatea de judecată. 

(2) În acest sens, la propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori din oficiu, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune, prin încheiere motivată, transferul procedurii penale. În situaţia transferului urmăririi penale, propunerea procurorului se soluţionează în camera de consiliu de un complet format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii, iar prezenţa procurorului este obligatorie. 

(3) Încheierea prevăzută la alin. (2) poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 5 zile, iar recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea cauzei. Recursul este suspensiv de executare. 

(4) Încheierea prin care se dispune transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent. 

(5) Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori de către instanţă, după caz, şi se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerului Justiţiei, potrivit art. 10, însoţită de copii certificate de către un magistrat român competent ale tuturor actelor de procedură, cu excepţia cazului în care statul străin solicită transmiterea originalului dosarului. 

(6) În cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul în care transmite originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea originalului se solicită în situaţia în care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul solicitat. 

ARTICOLUL 126

Transmiterea cererii

Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, asigură transmiterea cererii de transfer al procedurii penale pe una din căile prevăzute de prezenta lege. 

ARTICOLUL 127

Efectele transferului

(1) După ce transferul procedurii penale a fost aprobat de statul solicitat, nicio altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile judiciare române. 

(2) Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la soluţionarea cauzei de către autorităţile competente ale statului solicitat. 

(3) Statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea penală pentru acea faptă dacă:

a) statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată;

b) ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ar împiedica cererea de transfer al procedurii penale. 

(4) În caz de condamnare, hotărârea pronunţată în procedura iniţiată sau continuată în statul solicitat, rămasă definitivă, se înscrie în cazierul judiciar şi produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română. 

CAPITOLUL II

Preluarea urmăririi sau a procedurii penale

ARTICOLUL 128

Cererea de preluare a procedurii penale

(1) Orice cerere de preluare a procedurii penale adresată de un stat străin parchetelor sau instanţelor române se înaintează, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

(2) Cererea de preluare a urmăririi penale se soluţionează de parchetul de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judecăţii se soluţionează de secţia penală a curţii de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. 

(3) Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune asupra urmării date cererii în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală. 

(4) Cererea de preluare a judecăţii se transmite de Ministerul Justiţiei parchetului de pe lângă curtea de apel competentă să o soluţioneze. Procurorul general competent sesizează curtea de apel cu propunerea de admitere sau respingere a cererii. 

(5) O dată învestită cu o cerere de preluare a judecăţii, curtea de apel competentă dispune prin încheiere motivată asupra admisibilităţii cererii. Încheierea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. 

(6) În cazul în care cererea a fost considerată admisibilă, judecata continuă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. 

(7) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Ministerul Justiţiei informează autorităţile statului solicitant în ceea ce priveşte admiterea sau respingerea cererii de transfer de proceduri penale. 

CAPITOLUL III

Dispoziţii pentru punerea în practică a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen

ARTICOLUL 129

Aplicarea principiului non bis in idem

(1) O persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea. 

(2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă:

a) faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României. În acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-a pronunţat hotărârea;

b) faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei statului sau împotriva altor interese esenţiale ale României;

c) faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea obligaţiilor sale de serviciu. 

(3) Excepţiile menţionate la alin. (2) nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză. 

TITLUL V

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare

CAPITOLUL I

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine

ARTICOLUL 130

Hotărârea penală străină şi actul judiciar străin

(1) În sensul prezentului capitol, prin hotărâre penală străină se înţelege o hotărâre pronunţată de instanţa competentă a unui alt stat. 

(2) În sensul prezentului capitol, prin act judiciar străin se înţelege un act judiciar care emană de la o autoritate judiciară străină competentă. 

(3) Competenţa instanţei sau autorităţii judiciare străine se verifică prin intermediul Ministerului Justiţiei. 

ARTICOLUL 131

Condiţii pentru recunoaştere

(1) Recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă:

a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte;

b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;

c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun;

d) respectă ordinea publică a statului român;

e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române;

f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane în România;

g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România. 

(2) Hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România şi dacă nu este întrunită condiţia prevăzută la alin. (1) lit. a), pe bază de reciprocitate. În acest sens, instanţa competentă solicită Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei reciprocităţii. 

(3) Executarea hotărârii este posibilă, independent de verificarea condiţiilor prevăzute la alin. (1), şi atunci când se referă la un cetăţean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de România statului străin în care s-a pronunţat hotărârea. 

ARTICOLUL 132

Procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin

(1) Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, este transmisă de Ministerul Justiţiei procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul. 

(2) Condamnatul se citează, iar odată cu citaţia i se comunică hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege. 

(3) Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu şi, după caz, la interpret. 

(4) Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române. 

(5) Dacă hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află imobilul. 

(6) Curtea de apel decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs. Hotărârea se comunică parchetului şi Ministerului Justiţiei. 

ARTICOLUL 133

Procedura specială de recunoaştere pe cale principală

(1) Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror. 

(2) În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul. 

(3) Dispoziţiile art. 132 alin. (3–(6) se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 134

Procedura de recunoaştere pe cale incidentală

Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte. 

ARTICOLUL 135

Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative

Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite de Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibilă numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti. 

ARTICOLUL 136

Măsuri preventive

Înainte de luarea unei decizii privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine instanţa competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiţiei, sau din oficiu, să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul României. 

CAPITOLUL II

Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate

ARTICOLUL 137

Legea aplicabilă şi efectele executării

(1) Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române. 

(2) Hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române. 

(3) Statul străin care solicită executarea este singurul competent să decidă asupra unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de executat. 

(4) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român. 

(5) Statul străin trebuie să informeze statul român asupra intervenirii oricăreia dintre cauzele care determină încetarea executării, prevăzute la alin. (4). 

(6) Începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse. 

ARTICOLUL 138

Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare

(1) Instanţele române pot solicita recunoaşterea şi executarea de către un stat străin a unei hotărâri judecătoreşti în unul dintre următoarele cazuri:

a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea;

b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia. 

(2) Formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea, admisibilă dacă condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România. 

(3) În cazul formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care s-a aplicat o pedeapsă, durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an. 

(4) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică, dacă împrejurările cauzei o cer, în baza unui tratat încheiat cu statul străin, atunci când se aplică măsura de siguranţă a expulzării. 

(5) Recunoaşterea se solicită sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei aplicate prin hotărârea pronunţată în România. 

(6) Recunoaşterea în străinătate a actelor judiciare emise de autorităţile române competente are loc în condiţiile tratatului internaţional aplicabil. 

ARTICOLUL 139

Efectele recunoaşterii

(1) Recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulate de instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României. 

(2) Statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse. 

ARTICOLUL 140

Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri penale

(1) Cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale într-un stat străin este formulată de instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 138. 

(2) La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau, în lipsa unui tratat, cel puţin hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei. 

(3) Atunci când este necesar consimţământul condamnatului, acesta va fi dat în camera de consiliu a instanţei de executare, exceptând cazul în care condamnatul se află în străinătate; în acest caz, consimţământul poate fi dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare străine competente. 

(4) În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea prevăzută la alin. (1), procurorul competent procedează la notificarea acestuia. 

(5) Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la formularea cererii, fapt asupra căruia este informat prin notificare. 

TITLUL VI

Transferarea persoanelor condamnate

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

ARTICOLUL 141

Dreptul aplicabil

(1) Prezentul titlu se aplică în domeniul transferării persoanelor condamnate, în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. 

(2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică deopotrivă, în completare, situaţiilor nereglementate prin tratatele internaţionale la care se referă alin. (1). 

(3) Prezentul titlu nu aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor care decurg din normele internaţionale privitoare la transferul în străinătate al deţinuţilor, în scopul audierii acestora în calitate de martori sau al confruntării. 

(4) În cuprinsul cererii de transferare a condamnatului, statul român va indica instrumentul internaţional în temeiul căruia cererea este formulată. 

ARTICOLUL 142

Obiectivul transferării persoanelor condamnate

(1) O persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi transferată pe teritoriul statului al cărui resortisant este, în vederea executării pedepsei, potrivit dispoziţiilor prezentei legi. 

(2) În temeiul reciprocităţii convenţionale, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător în cazul în care un cetăţean român a fost condamnat în alt stat. 

(3) Persoana condamnată se poate adresa statului de condamnare ori statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei. 

(4) Transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare. 

ARTICOLUL 143

Condiţiile transferării

Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:

a) condamnatul este resortisant al statului de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;

d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc. 

ARTICOLUL 144

Cereri şi răspunsuri

(1) Cererea de transferare, precum şi răspunsul la aceasta trebuie formulate în scris. 

(2) Cererea se adresează de către autoritatea competentă a statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat. Răspunsul se comunică pe aceeaşi cale. 

(3) Autoritatea competentă potrivit alin. (2) este, în cazul statului român, Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului străin, în înţelesul prezentei legi, autoritatea centrală competentă. 

(4) Statul român solicitat va informa statul străin solicitant, în cel mai scurt termen, asupra hotărârii sale privind acceptarea sau refuzul transferării solicitate. 

ARTICOLUL 145

Cadrul juridic

Dispoziţiile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare. 

CAPITOLUL II

Procedura

SECŢIUNEA 1

Statul român ca stat de condamnare

ARTICOLUL 146

Obligaţia de a furniza informaţii

(1) Orice persoană condamnată de către o instanţă română, căreia i se pot aplica prevederile prezentei legi, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile prezentului titlu, trebuie să fie informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei, despre conţinutul exact al convenţiei internaţionale incidente. 

(2) În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 

(3) Informaţiile trebuie să cuprindă:

a) numele, data şi locul naşterii condamnatului;

b) dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;

c) o expunere a faptelor care au atras condamnarea;

d) natura, durata şi data începerii executării pedepsei. 

(4) În cazul în care condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale, statul român va comunica acestui stat, la cerere, informaţiile prevăzute la alin. (3). 

(5) Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state în aplicarea prevederilor alin. (1)–(4), precum şi despre orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare. 

ARTICOLUL 147

Înscrisuri ajutătoare

(1) În scopul soluţionării cererii de transferare, statul român solicită statului de executare transmiterea următoarelor acte:

a) un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului de executare;

b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;

c) o declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii în executare a condamnării. Dispoziţiile art. 158 şi 159 se aplică în mod corespunzător. 

(2) Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la transferare, statul român comunică statului de executare următoarele:

a) copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale aplicabile;

b) un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării condamnării;

c) declaraţia privind consimţământul la transferare, prevăzut la art. 143 lit. d);

d) dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză. 

(3) Statul român poate solicita statului de executare transmiterea oricăruia dintre documentele prevăzute la alin. (1) înainte de a formula cererea de transferare sau de pronunţare a hotărârii de acceptare ori de refuzare a transferării. 

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul de executare solicită statului român transmiterea documentelor prevăzute la alin. (2). 

ARTICOLUL 148

Consimţământul condamnatului

(1) Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să îşi dea consimţământul la transferare, în temeiul art. 143 lit. d), să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta. 

(2) Statul român trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a fost dat în condiţiile alin. (1). 

ARTICOLUL 149

Efectul transferării pentru statul de condamnare

(1) Preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă executarea pedepsei în România. 

(2) Statul român nu mai poate să asigure executarea ori să continue executarea condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca terminată executarea condamnării. 

ARTICOLUL 150

Căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de condamnare

(1) Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de condamnare. Condamnatul poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei căi extraordinare de atac, chiar după transferare. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu au legătură cu procedura conversiunii condamnării, reglementată prin art. 159. 

ARTICOLUL 151

Procedura prealabilă

(1) Cererea de transferare formulată de un resortisant străin condamnat de o instanţă română se transmite Ministerului Justiţiei. La primirea cererii, Ministerul Justiţiei solicită să îi fie transmise, în regim de urgenţă, de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor actele şi informaţiile la care se referă art. 146 alin. (3) şi art. 147 alin. (2) lit. a)–d). 

(2) După primirea actelor şi informaţiilor prevăzute la alin. (1), Ministerul Justiţiei le va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare, autorităţii centrale din statul de executare, de la care va solicita totodată transmiterea documentelor prevăzute la art. 147 alin. (1), precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de transferare. 

(3) Prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă autorităţile române deţin informaţii sau documente care atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea soluţie poate fi dată de către curtea de apel competentă, sesizată de procurorul general al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Sentinţa curţii de apel se motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. 

(4) Dacă soluţia de refuz al transferării, prevăzută la alin. (3), rămâne definitivă, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare. Informarea condamnatului se va face în timp util, conform art. 146 alin. (5), prin intermediul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. 

ARTICOLUL 152

Soluţii

(1) În cazul în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă, toate documentele, inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai întâi examenului de regularitate internaţională la Ministerul Justiţiei. Dispoziţiile art. 38 se aplică în mod corespunzător. După observarea îndeplinirii condiţiilor, ministerul transmite cererea şi actele ajutătoare, însoţite de traduceri, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă. La dosar se vor ataşa şi înscrisurile depuse în legătură cu cererea de transferare de către oficiul consular străin competent, potrivit art. 148 alin. (2). 

(2) Procurorul general, primind cererea şi actele prevăzute la alin. (1), procedează la luarea unei declaraţii condamnatului, pentru a se asigura că acesta şi-a dat consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant, în condiţiile prevăzute la art. 147 alin. (1). Declaraţia condamnatului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de către procuror şi persoana condamnată. 

(3) Procurorul general sesizează, în vederea soluţionării cererii de transferare, curtea de apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în care condamnatul nu a început executarea pedepsei, domiciliul acestuia. Totodată, înainte de sesizarea curţii de apel, procurorul general va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, informând în mod corespunzător instanţa. În cazul în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, procurorul general va dispune sesizarea curţii de apel, urmând ca acestea să fie obţinute cel mai târziu până la primul termen de judecată. 

(4) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei condamnate, precum şi, dacă este cazul, cu participarea unui interpret. Condamnatul poate fi asistat, la cerere, de un apărător ales ori, în lipsă, numit din oficiu. Judecarea cererii se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se motivează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică Ministerului Justiţiei. 

(5) Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare, procurorul general al curţii de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi condamnatul. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător. 

(6) Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de executare cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele române asupra cererii de transferare. Prevederile art. 151 alin. (4) teza a 2-a sunt aplicabile. 

(7) Dacă transferarea condamnatului a fost acceptată, Ministerul Justiţiei informează despre aceasta Ministerul Administraţiei şi Internelor, care asigură predarea sub escortă. 

(8) În cazul unei persoane care, după ce a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă pronunţată de o instanţă română, evadează, în cazul începerii executării pedepsei, ori, în cazul în care nu a început executarea pedepsei, se sustrage de la executarea pedepsei, refugiindu-se pe teritoriul statului al cărui resortisant este, statul român va putea adresa acestui stat o cerere de preluare a executării pedepsei aplicate. Cererea se formulează de către instanţa de executare, în cazul în care persoana condamnată se sustrage de la executarea pedepsei, sau de către instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în cazul în care persoana condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate include şi solicitarea ca statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura arestării sau orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul său până la comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cerere se vor anexa documentele prevăzute la art. 146 alin. (3) şi art. 147 alin. (2) lit. a), b) şi d). După traducerea cererii şi a actelor anexe, acestea se transmit la Ministerul Justiţiei spre a fi comunicate autorităţii centrale din statul solicitat. 

ARTICOLUL 153

Refuzul opţional al transferării

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru următoarele motive:

a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;

b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;

c) există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;

d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;

e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii. 

SECŢIUNEA a 2-a

Statul român ca stat de executare

ARTICOLUL 154

Acte necesare

(1) Statul român are obligaţia de a furniza, la cererea statului de condamnare, actele prevăzute la art. 147 alin. (1). 

(2) Prevederile art. 147 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 155

Consimţământul condamnatului

Statul român va solicita oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, să obţină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se consemneze consimţământul la transfer, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România. 

ARTICOLUL 156

Probe necesare soluţionării cererii

(1) Oficiul consular român va fi solicitat să întocmească un înscris asupra situaţiei sociale şi familiale a condamnatului, ţinând seama de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de readaptare în România. 

(2) Statul român va cere autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu medii sociale criminogene. 

ARTICOLUL 157

Efectele transferării pentru statul de executare

(1) Autorităţile competente ale statului român sunt obligate:

a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile enunţate la art. 158;

b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile prevăzute la art. 159. 

(2) La cererea statului de condamnare, statul român este obligat să indice statului de condamnare, înainte de transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri prevăzute la alin. (1) va fi urmată. 

(3) Executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. 

ARTICOLUL 158

Continuarea executării

În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare. 

ARTICOLUL 159

Conversiunea condamnării

(1) Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului. 

(2) În cazul schimbării condamnării se aplică procedura prevăzută de legislaţia română. În ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei şi a criteriilor aplicabile, instanţa română va trebui să respecte următoarele condiţii:

a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;

b) nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;

c) va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de condamnat;

d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite. 

(3) Când procedura de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri. 

ARTICOLUL 160

Încetarea executării

Executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării. 

ARTICOLUL 161

Informaţii privind executarea

(1) Statul român va furniza informaţii statului de condamnare în ceea ce priveşte executarea pedepsei în următoarele situaţii:

a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;

b) în cazul în care condamnatul a evadat;

c) dacă statul de condamnare solicită un raport special. 

(2) În acest sens, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) Administraţia Naţională a Penitenciarelor va transmite periodic Ministerului Justiţiei informaţiile privind executarea pedepsei. În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) informaţiile vor fi comunicate la cererea Ministerului Justiţiei. 

ARTICOLUL 162

Acceptarea sau respingerea cererii

(1) În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia îi solicită totodată informaţiile prevăzute la art. 146 alin. (3), documentele prevăzute la art. 147 alin. (2), precum şi o declaraţie precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer. 

(2) Dacă cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează despre aceasta pe condamnat. 

(3) Dacă cererea este aprobată, Ministerul Justiţiei transmite autorităţii centrale din statul de condamnare documentele prevăzute la art. 147 alin. (1). 

(4) Îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în executare, conform prevederilor art. 158 sau 159, după caz. Dispoziţiile art. 131 se aplică în mod corespunzător. 

(5) Hotărârea se motivează în termen de 3 zile şi este supusă recursului în termen de 10 zile de la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul Justiţiei, în cel mai scurt timp posibil. 

(6) Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei condamnate. 

(7) Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei. 

(8) Condamnatul transferat în România nu mai poate fi urmărit penal pentru aceeaşi infracţiune care a constituit obiectul condamnării în străinătate. 

ARTICOLUL 163

Autorităţile judiciare competente

Autorităţile judiciare competente în procedurile la care se referă art. 162 sunt Curtea de Apel Bucureşti şi parchetul de pe lângă aceasta. 

ARTICOLUL 164

Reglementări convergente

Prevederile art. 162 se completează cu cele ale art. 151 şi 152, care se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 165

Refuzul opţional al transferării

Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă:

a) procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

b) împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare pentru aceeaşi faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi faptă pentru care acesta a fost condamnat în străinătate;

c) persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative;

d) persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică reinserţia sa socială în România. 

SECŢIUNEA a 3-a

Alte dispoziţii

ARTICOLUL 166

Amnistia, graţierea şi comutarea pedepsei

Autoritatea română competentă poate acorda amnistia, graţierea sau comutarea pedepselor aplicate persoanelor condamnate la care se referă prezenta lege. 

ARTICOLUL 167

Tranzitul

(1) Statul român poate admite o cerere de tranzit pe teritoriul său al unui condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său. 

(2) Statul român poate refuza acordarea tranzitului:

a) dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România;

b) dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale române. 

(3) Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică pe calea prevăzută la art. 144 alin. (2). Asupra acordării tranzitului decide Ministerul Justiţiei. 

(4) Ministerul Justiţiei comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. 

(5) Statul român, căruia îi este cerută tranzitarea, poate menţine condamnatul în detenţie pe perioada strict necesară tranzitării teritoriului său. Detenţia este asigurată de către Ministerul Justiţiei. 

(6) La cererea statului solicitant, statul român, solicitat să acorde tranzitul, poate să dea asigurarea că persoana condamnată nu va fi nici urmărită, nici deţinută, sub rezerva aplicării alin. (5), nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare. Asigurarea se dă de către Ministerul Justiţiei. 

(7) Cererea de tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu este prevăzută nicio aterizare pe teritoriul României. 

ARTICOLUL 168

Supralegalizarea

Cu excepţia înscrisurilor la care se referă art. 147 alin. (2) lit. a), documentele transmise în aplicarea prezentei legi nu necesită supralegalizare. 

ARTICOLUL 169

Cheltuieli

Cheltuielile ocazionate de aplicarea prezentului titlu sunt în sarcina statului de executare, cu excepţia cheltuielilor ocazionate exclusiv pe teritoriul statului de condamnare. 

CAPITOLUL III

Dispoziţii finale

ARTICOLUL 170

Aplicarea în timp

Dispoziţiile prezentului titlu se aplică executării pedepselor pronunţate atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a prezentei legi. 

TITLUL VII

Asistenţa judiciară în materie penală

CAPITOLUL I

Asistenţa judiciară internaţională

ARTICOLUL 171

Obiectul asistenţei judiciare

În sensul prezentului capitol, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele activităţi:

a) comisiile rogatorii internaţionale;

b) audierile prin videoconferinţă;

c) înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;

d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

e) cazierul judiciar;

f) alte forme de asistenţă judiciară. 

ARTICOLUL 172

Conţinutul general al cererii de asistenţă judiciară şi actele anexate acesteia

(1) Cererea de asistenţă judiciară trebuie să indice:

a) denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;

b) obiectul şi motivele cererii;

c) calificarea juridică a faptelor;

d) datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;

e) încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor. 

(2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul cererii. 

(3) Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalităţi de supralegalizare. 

ARTICOLUL 173

Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. 

ARTICOLUL 174

Obiectul comisiei rogatorii

(1) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:

a) localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;

b) transmiterea mijloacelor materiale de probă;

c) comunicarea de documente sau dosare. 

(2) Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în care legea internă română nu se opune. 

(3) Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri. 

ARTICOLUL 175

Data şi locul comisiei rogatorii

(1) Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în cauză, menţionate de statul solicitant, vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. 

ARTICOLUL 176

Percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul

(1) Comisiile rogatorii având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul sunt supuse următoarelor condiţii:

a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare în România, ca stat solicitat;

b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român. 

(2) Condiţiile prevăzute la alin. (1) pot să atragă aplicarea regulii reciprocităţii. 

ARTICOLUL 177

Remiterea obiectelor şi dosarelor

(1) Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs. 

(2) Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele. 

ARTICOLUL 178

Audierile prin videoconferinţă

(1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare. 

(2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă. 

(3) În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 172, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. 

(4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române. 

(5) Autorităţile judiciare competente pentru aplicarea prezentului articol sunt curţile de apel, în cursul judecăţii, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cursul urmăririi penale. 

(6) Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor reguli:

a) audierea are loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;

b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;

c) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;

d) martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;

e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat. 

(7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant. 

(8) Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător. 

(9) Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant. 

(10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial. 

(11) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. 

ARTICOLUL 179

Transmiterea spontană de informaţii

(1) Autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară. 

(2) Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a informaţiilor transmise, potrivit prevederilor alin. (1). Statul destinatar este obligat să respecte condiţiile impuse. 

ARTICOLUL 180

Livrări supravegheate

(1) Autorităţile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da loc la extrădare. 

(2) Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române. 

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române. 

ARTICOLUL 181

Anchete sub acoperire

(1) Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către agenţi sub acoperire. 

(2) Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române. 

(3) În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor. 

ARTICOLUL 182

Echipele comune de anchetă

(1) În vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată, care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa echipei este decisă de comun acord. 

(2) O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;

b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele în cauză. 

(3) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa este formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată. 

(4) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componenţa echipei. 

(5) Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de membri detaşaţi. 

(6) Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor reguli generale:

a) conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente;

b) acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea persoanei prevăzute la lit. a). 

(7) Membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul. 

(8) Atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul statului solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective. 

(9) Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă. 

(10) Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare:

a) în scopul pentru care a fost creată echipa;

b) pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;

c) pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. b);

d) în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa. 

(11) În cazul echipelor comune de anchetă care funcţionează pe teritoriul României, membrii detaşaţi ai echipei sunt asimilaţi membrilor români în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite împotriva acestora sau de către aceştia. 

ARTICOLUL 183

Supravegherea transfrontalieră

(1) Sub rezerva existenţei unor dispoziţii contrare în convenţia aplicabilă în relaţia cu acel stat, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentate în prealabil. La cerere, supravegherea poate fi exercitată de autorităţile române competente. 

(2) Cererea de asistenţă judiciară prevăzută la alin. (1) va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea stabili anumite condiţii. 

(3) Atunci când, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una dintre faptele enumerate la alin. (5), în condiţiile următoare:

a) trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de trecere a frontierei;

b) o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce justifică trecerea frontierei fără autorizaţie prealabilă va fi transmisă fără întârziere. 

(4) Supravegherea prevăzută la alin. (1) şi (2) nu se poate desfăşura decât în condiţiile următoare:

a) agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi ale legii române;

b) sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin. (3), pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;

c) agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;

d) agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel; utilizarea lui este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;

e) pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;

f) agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;

g) despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea;

h) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare;

i) autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere, la cererea autorităţilor române, contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare. 

(5) Supravegherea prevăzută la alin. (3) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte:

a) omor, omor calificat şi omor deosebit de grav;

b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor;

c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc;

d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată;

e) furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate;

f) delapidare;

g) lipsire de libertate în mod ilegal;

h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;

i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;

j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;

k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;

l) trafic de migranţi;

m) şantaj. 

(6) Supravegherea prevăzută la alin. (3) va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

ARTICOLUL 184

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

(1) În vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:

a) se află pe teritoriul statului solicitant şi acesta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;

b) se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate în statul român;

c) se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă. 

(2) Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare, în cadrul unui proces penal;

b) să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;

c) să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;

d) să menţioneze durata interceptării;

e) dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii. 

(3) Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară. 

ARTICOLUL 185

Confiscarea

Bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii care face obiectul cererii de comisie rogatorie vor fi confiscate potrivit prevederilor legislaţiei în vigoare. 

ARTICOLUL 186

Principiul specialităţii comisiei rogatorii

Statul român solicitant nu va folosi documentele şi informaţiile primite de la statul solicitat decât în scopul îndeplinirii obiectului comisiei rogatorii. 

ARTICOLUL 187

Măsuri provizorii

La cererea statului solicitant, se pot lua măsurile provizorii prevăzute de legea română în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii existente sau protejării intereselor ameninţate. 

ARTICOLUL 188

Înfăţişarea martorilor sau experţilor

(1) În cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei. 

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citaţie se menţionează cuantumul aproximativ al indemnizaţiilor, precum şi al cheltuielilor de călătorie şi de şedere rambursabile. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. 

(3) Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de călătorie şi de şedere. Instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant, pe una dintre căile prevăzute la art. 11 sau 12. 

ARTICOLUL 189

Nivelul cheltuielilor

Indemnizaţiile cuvenite şi cheltuielile de transport şi de şedere, rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant, vor fi calculate de la locul de reşedinţă al acestuia şi vor fi acordate la niveluri cel puţin egale cu cele prevăzute de tarifele şi reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc. 

ARTICOLUL 190

Neprezentarea martorului sau expertului

Martorul sau expertul care nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei de înfăţişare a cărei comunicare a fost cerută nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din propria iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal. 

ARTICOLUL 191

Refuzul de a depune mărturie

Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare române refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive. 

ARTICOLUL 192

Imunităţi

(1) Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat. 

(2) Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat. 

(3) Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în citaţie. 

(4) Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit. 

ARTICOLUL 193

Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant

(1) Persoana deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art. 192, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător. 

(2) În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi inculpat. 

(3) În cazul în care persoana deţinută nu consimte, instanţa va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei. 

(4) În cazul în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, instanţa va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune prin încheiere admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de către procurorul competent. Recursul se soluţionează în termen de 3 zile. 

(5) Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorităţii judiciare române. Încheierea prin care instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute potrivit alin. (8). 

(6) Transferarea poate fi refuzată:

a) dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României;

b) dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia;

c) dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant. 

(7) Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală. 

(8) Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum şi locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deţinutul este predat şi preluat sub escortă. Ministerul Administraţiei şi Internelor va asigura predarea şi preluarea, informând Ministerul Justiţiei. 

(9) Dispoziţiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant. 

(10) În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor art. 167 alin. (2) lit. a) şi b), tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele necesare. 

ARTICOLUL 194

Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitat

(1) În cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv. 

(2) Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate. 

(3) Perioada de detenţie pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenţiei pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României. 

ARTICOLUL 195

Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate

Dispoziţiile art. 193 şi 194 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare. 

ARTICOLUL 196

Protecţia martorilor

Martorii audiaţi conform dispoziţiilor prezentului titlu beneficiază, după caz, de protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare. 

ARTICOLUL 197

Comunicarea actelor de procedură

(1) Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condiţiile prezentului titlu şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale pertinente. 

(2) Prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură. 

(3) Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta. 

ARTICOLUL 198

Comunicarea şi dovada comunicării

(1) Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie. 

(2) Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării. 

ARTICOLUL 199

Termenul necesar comunicării

Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine seama la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei. 

ARTICOLUL 200

Comunicarea prin poştă a actelor de procedură

(1) Autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede astfel. 

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale. 

ARTICOLUL 201

Comunicarea de înscrisuri şi date

(1) Statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare române pot ele însele să le obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant. 

(2) În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea română. 

ARTICOLUL 202

Transmiterea informaţiilor

(1) Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel puţin o dată pe an. 

(2) Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se comunică fiecărui stat interesat, în afara cazului în care această persoană are cetăţenia statului român. 

(3) Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile şi măsurile prevăzute la alin. (1), precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern. 

ARTICOLUL 203

Autoritatea română competentă

(1) Informaţiile la care se referă art. 200 se transmit prin intermediul Ministerului Justiţiei. 

(2) Informaţiile de acelaşi fel, primite de la autorităţile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informaţii, se primesc de către Ministerul Justiţiei, care le transmite autorităţilor competente, spre a se proceda în raport cu atribuţiile privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine. 

CAPITOLUL II

Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene

SECŢIUNEA 1

Dispoziţii pentru punerea în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen

ARTICOLUL 204

Acordarea asistenţei

Potrivit prezentei secţiuni, asistenţa judiciară se acordă şi:

a) în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice, constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală;

b) în proceduri privind acordarea de despăgubiri pentru cercetare abuzivă sau condamnare nelegală;

c) în procedurile necontencioase;

d) în acţiunile civile alăturate acţiunilor penale, atât timp cât instanţa nu a hotărât definitiv în ceea ce priveşte latura penală;

e) pentru a notifica comunicări judiciare care privesc executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, achitarea unei amenzi sau plata cheltuielilor de judecată;

f) pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată sau suspendarea ori întreruperea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă. 

ARTICOLUL 205

Asistenţa în materie de taxe şi accize

(1) Statul român acordă, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, asistenţă judiciară cu privire la încălcările dispoziţiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală. 

(2) În cazul în care România este stat solicitant, informaţiile şi probele obţinute de la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri ori proceduri decât cele menţionate în cerere, cu excepţia cazului în care are consimţământul prealabil al statului solicitat. 

(3) Asistenţa judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu depăşeşte 25.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a mărfurilor exportate sau importate fără autorizaţie nu depăşeşte 100.000 euro ori echivalentul în lei, cu excepţia situaţiei în care, date fiind circumstanţele sau identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav. 

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, de asemenea, atunci când asistenţa judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru încălcări ale normelor juridice sancţionate de autorităţi administrative şi atunci când emană de la o autoritate judiciară. 

ARTICOLUL 206

Percheziţii şi sechestre

(1) Dispoziţiile art. 176 alin. (1) nu se aplică în relaţia cu statele părţi la Convenţia de aplicare a acordurilor de la Schengen. 

(2) În relaţia cu statele menţionate la alin. (1), pentru executarea cererilor de comisii rogatorii având ca obiect percheziţii sau sechestre pot fi impuse, totuşi, următoarele condiţii:

a) legislaţia română şi cea a statului solicitat să prevadă pentru fapta care a determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă cu caracter restrictiv de libertate, al cărei maxim este de cel puţin 6 luni, sau legislaţia uneia dintre părţi să prevadă o sancţiune echivalentă, iar în legislaţia celeilalte părţi fapta să fie pedepsită ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată cu recurs în faţa unei instanţe competente în materie penală;

b) efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română. 

ARTICOLUL 207

Transmiterea actelor de procedură prin poştă

(1) În cazul transmiterii prin poştă a actelor procedurale, dacă există motive să se creadă că destinatarul nu înţelege limba în care este redactat actul, acest act sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în limba sau în una dintre limbile statului membru pe teritoriul căruia se găseşte destinatarul. Dacă autoritatea care expediază actul ştie că destinatarul nu cunoaşte decât o altă limbă, actul sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în această limbă. 

(2) Expertul sau martorul care nu se prezintă în instanţă, deşi a fost citat prin poştă, nu poate fi supus niciunei sancţiuni sau unei măsuri restrictive, chiar dacă în citaţie se face menţiune cu privire la aplicarea unei pedepse, cu excepţia cazului în care ulterior intră de bunăvoie pe teritoriul României şi aici este din nou legal citat. Autoritatea care expediază citaţii prin poştă se asigură ca acestea să nu implice nicio pedeapsă. 

(3) Dacă fapta care constituie temeiul cererii de asistenţă judiciară este sancţionabilă, potrivit dreptului intern al ambelor state, ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală, expedierea actelor procedurale se efectuează în principiu conform procedurii prevăzute la alin. (1). 

(4) Atunci când adresa destinatarului este necunoscută sau când se cere o notificare formală, trimiterea actelor de procedură se poate face prin intermediul autorităţilor judiciare ale statului membru solicitat. 

ARTICOLUL 208

Supravegherea transfrontalieră

În aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, lista prevăzută la art. 183 alin. (5) se completează cu următoarele fapte:

a) ucidere din culpă;

b) fraudă gravă;

c) spălare de bani;

d) trafic ilicit de substanţe nucleare şi substanţe radioactive;

e) participarea la organizaţiile criminale menţionate în Acţiunea comună 98/733/JHA din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la organizaţiile criminale în statele membre ale Uniunii Europene;

f) infracţiunile de terorism prevăzute în Decizia-cadru 2002/475/JHA din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului. 

ARTICOLUL 209

Răspunderea agenţilor străini

(1) În timpul operaţiunilor şi activităţilor menţionate la art. 208, agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi persoanelor care au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise împotriva lor sau de către ei. 

(2) În cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor prevăzute la art. 208 agenţii străini produc un prejudiciu, statul ai cărui agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu, în conformitate cu legea română. 

(3) Statul ai cărui agenţi au cauzat prejudicii unei persoane pe teritoriul României restituie statului român totalitatea sumelor pe care le-a plătit victimelor sau altor persoane îndreptăţite în numele acestora. 

(4) Fără a aduce atingere exercitării drepturilor faţă de terţi şi cu excepţia dispoziţiei din alin. (3), statul român nu va solicita în cazul prevăzut la alin. (2) restituirea contravalorii prejudiciilor pe care le-a suferit din cauza unui alt stat. 

SECŢIUNEA a 2-a

Dispoziţii pentru aplicarea Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi a Protocolului la aceasta din 16 octombrie 2001

ARTICOLUL 210

Informaţii privind conturile bancare

(1) La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres şi pot fi furnizate într-un termen rezonabil. 

(2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare. 

(3) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai dacă ancheta penală priveşte, după caz:

a) o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate sau un mandat de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin 4 ani, în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat; sau

b) o infracţiune menţionată la art. 2 din Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa la convenţie; ori

c) în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, o infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau de către al doilea Protocol adiţional din 1997. 

(4) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va menţiona următoarele:

a) motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective;

b) elementele pe baza cărora s-a stabilit că băncile aflate pe teritoriul României deţin sau controlează conturile bancare şi, în măsura în care deţine astfel de date, care sunt băncile implicate;

c) orice alte date disponibile care ar putea facilita executarea cererii. 

(5) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:

a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;

b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române. 

(6) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 211

Informaţii privind operaţiunile bancare

(1) La cerere, autorităţile române vor furniza detalii cu privire la conturile bancare indicate de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu privire la operaţiunile bancare care s-au derulat, într-o perioadă delimitată, prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la orice expeditor sau destinatar de cont. 

(2) Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare. 

(3) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective. 

(4) Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:

a) îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;

b) fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române. 

(5) În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 212

Supravegherea tranzacţiilor bancare

(1) Autorităţile române vor asigura la cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene supravegherea, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare care se derulează prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate de către autorităţile solicitante. 

(2) În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective. 

(3) Autorităţile judiciare române competente autorizează, în condiţiile prevăzute de legea română, supravegherea operaţiunilor bancare. În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de supraveghere. 

ARTICOLUL 213

Confidenţialitatea

Băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate, fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane. 

ARTICOLUL 214

Obligaţia de a informa

(1) În cazul în care, în cursul executării cererii, este necesar să fie efectuate cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau specificate de către autoritatea solicitantă în cererea iniţială, autoritatea română solicitată va informa fără întârziere statul solicitant. 

(2) După ce a fost informat, potrivit alin. (1), statul solicitant va putea formula o cerere suplimentară, potrivit art. 215. 

(3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat membru al Uniunii Europene sau ale unui stat terţ. 

ARTICOLUL 215

Cereri suplimentare

(1) În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară cererii iniţiale, cererea va cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale, precum şi alte date suplimentare necesare. 

(2) Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la executarea cererii de asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române solicitate cererea suplimentară prevăzută la alin. (1). O copie a acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. 

ARTICOLUL 216

Secretul bancar

Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii Europene. 

ARTICOLUL 217

Comunicarea deciziilor de refuz

Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului Uniunii Europene şi Eurojust. 

ARTICOLUL 218

Autorităţi centrale

(1) Pentru cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 6 alin. (8) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi orice altă cerere de asistenţă judiciară din faza de judecată sau de executare a hotărârilor penale în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din aceeaşi convenţie şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Ministerul Justiţiei. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de alte state membre. 

(2) Pentru cererile de asistenţă judiciară din faza de cercetare şi urmărire penală în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi de Irlanda. 

(3) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este desemnat ca autoritate centrală competentă să primească cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 18, 19 şi art. 20 alin. (1)–(5) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, autoritatea judiciară competentă să soluţioneze cererea fiind instanţa competentă potrivit legii să autorizeze interceptarea telecomunicaţiilor. 

SECŢIUNEA a 3-a

Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor

PARAGRAFUL 1

Dispoziţii generale

ARTICOLUL 219

Înţelesul unor termeni sau expresii

(1) Prin ordin de indisponibilizare se înţelege orice măsură luată în cursul procesului penal de o autoritate judiciară a unui stat membru care constă în indisponibilizarea, cu titlu provizoriu, a unui bun, pentru a se împiedica orice operaţiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a acestuia. 

(2) Prin termenul bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum şi documentele ori instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra unui bun, despre care autoritatea judiciară competentă emitentă consideră că:

a) constituie produsul uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 223 ori corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs; sau

b) constituie instrumentul ori obiectul unei asemenea infracţiuni. 

(3) Prin termenul probă se înţelege obiectele, documentele sau datele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal care are ca obiect una dintre infracţiunile prevăzute la art. 223. 

(4) Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o autoritate judiciară a emis, validat sau confirmat un ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale. 

(5) Prin stat de executare se înţelege statul membru pe teritoriul căruia se află bunul sau proba. 

(6) Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003. 

ARTICOLUL 220

Obiectul reglementării

Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică ordinelor de indisponibilizare emise în conformitate cu decizia-cadru în vederea asigurării probelor sau confiscării ulterioare a bunului. 

ARTICOLUL 221

Certificatul

(1) Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 2 şi să fie semnat de autoritatea judiciară care a dispus măsura prevăzută la art. 219 alin. (1). De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară competentă emitentă. 

(2) Certificatul emis de o autoritate judiciară română trebuie să fie tradus în limba sau într-una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare ori în altă limbă acceptată de acel stat membru. 

(3) Certificatul transmis spre executare autorităţilor judiciare române trebuie să fie tradus în limba română. 

ARTICOLUL 222

Autorităţi competente

(1) Ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. 

(2) Ordinul de indisponibilizare se execută de parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi de tribunal, în cursul judecăţii, în a căror circumscripţie se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare. 

(3) În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la mai multe bunuri aflate în circumscripţia teritorială a două sau mai multe autorităţi judiciare române, competenţa de a recunoaşte şi executa ordinul de indisponibilizare revine, în funcţie de faza procesuală, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti. 

(4) În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la un bun care face obiectul unui proces penal aflat în curs de soluţionare sau soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, competenţa revine parchetului de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi tribunalului, în cursul judecăţii, indiferent de gradul de jurisdicţie al autorităţii judiciare române învestite cu soluţionarea cauzei ori care a pronunţat hotărârea. 

ARTICOLUL 223

Domeniul de aplicare

(1) Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:

1. participarea la un grup criminal organizat;

2. terorismul;

3. traficul de persoane;

4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;

6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;

7. corupţia;

8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

9. spălarea produselor infracţiunii;

10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;

11. fapte legate de criminalitatea informatică;

12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;

14. omorul, vătămarea corporală gravă;

15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostateci;

17. rasismul şi xenofobia;

18. furtul organizat sau armat;

19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;

20. înşelăciunea;

21. racketul şi extorcarea de fonduri;

22. contrafacerea şi pirateria produselor;

23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

24. falsificarea de mijloace de plată;

25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

27. traficul de vehicule furate;

28. violul;

29. incendierea cu intenţie;

30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;

32. sabotajul. 

(2) Pentru alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea asigurării probelor, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie infracţiune, în conformitate cu legea română, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent. 

(3) Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea confiscării ulterioare a bunului, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie o infracţiune care, în conformitate cu legea română, poate conduce la acest tip de indisponibilizare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent. 

(4) În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea ordinului de indisponibilizare nu va putea fi refuzată pe motiv că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe sau impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului emitent. 

PARAGRAFUL 2

Procedura de emitere şi transmitere a ordinelor de indisponibilizare

ARTICOLUL 224

Emiterea şi transmiterea ordinelor de indisponibilizare

(1) Actul prin care se emite ordinul de indisponibilizare, definit la art. 219 alin. (1), se întocmeşte potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Codul de procedură penală. 

(2) Ordinul de indisponibilizare însoţit de certificatul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 221 trebuie transmise de autoritatea judiciară română emitentă direct autorităţii judiciare competente din statul de executare. Transmiterea se efectuează prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii judiciare de executare să stabilească autenticitatea actului şi a certificatului. 

(3) Ordinul de indisponibilizare este transmis împreună cu:

a) o cerere de remitere a probelor; sau

b) o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea şi executarea ulterioară a unui astfel de ordin. Aceste cereri se formulează potrivit dispoziţiilor aplicabile în domeniul asistenţei judiciare în materie penală şi normelor aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare. 

(4) În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu este însoţit de una dintre cererile menţionate la alin. (3), certificatul prevăzut la art. 221 poate conţine o instrucţiune privind menţinerea bunului în statul de executare până la primirea cererii menţionate la alin. (3) lit. a) sau b). Autoritatea judiciară română emitentă indică în certificat data la care aceasta apreciază că cererea respectivă va fi transmisă. 

(5) Pe cale de excepţie, în cazul statelor membre care prin declaraţiile notificate Comisiei Europene, depuse la Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene, şi-au rezervat dreptul de a primi şi transmite ordinul de indisponibilizare împreună cu certificatul prevăzut la art. 221 prin intermediul autorităţilor centrale desemnate de către acestea, transmiterea se va efectua potrivit declaraţiilor respectivelor state membre. 

(6) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă nu cunoaşte autoritatea de executare, va solicita asistenţa punctelor de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, în vederea obţinerii de informaţii în acest sens. 

(7) În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă revocă măsura prevăzută la art. 219 alin. (1), trebuie să notifice de îndată despre aceasta autorităţii judiciare a statului de executare. 

(8) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire. 

PARAGRAFUL 3

Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de indisponibilizare

ARTICOLUL 225

Dispoziţii comune

(1) Autoritatea judiciară română, indiferent de faza procesuală, recunoaşte orice ordin de indisponibilizare fără a fi necesară nicio altă formalitate şi ia fără întârziere măsurile necesare executării sale imediate, în acelaşi mod ca în cazul în care măsura prevăzută la art. 219 alin. (1) ar fi fost dispusă de o autoritate judiciară română, exceptând situaţia în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute la art. 230 ori unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 231. 

(2) În cazul în care este necesar să se garanteze că probele obţinute sunt valabile, autoritatea judiciară română de executare respectă formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea judiciară emitentă, cu condiţia ca aceste formalităţi şi proceduri să nu contravină principiilor constituţionale. 

(3) Un raport privind executarea ordinului de indisponibilizare întocmit de autoritatea judiciară română de executare, pe baza referatului organului judiciar care a dus la îndeplinire ordinul de indisponibilizare, este transmis fără întârziere autorităţii judiciare române de executare, care îl remite autorităţii judiciare emitente prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă. 

(4) Orice măsură coercitivă suplimentară necesară pentru ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare este luată în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul de procedură penală. 

ARTICOLUL 226

Măsuri premergătoare

(1) Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un ordin de indisponibilizare, aceasta trebuie ca, în termen de 24 de ore de la data primirii, să verifice dacă ordinul este însoţit de certificatul prevăzut la art. 221 ori de oricare alt document echivalent, precum şi de traducerea în limba română. 

(2) În cazul în care documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt traduse, autoritatea judiciară română solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii într-un termen de cel mult 3 zile. După primirea traducerii, autoritatea judiciară română îşi verifică competenţa în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii. 

(3) Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de indisponibilizare, trimite de îndată, din oficiu, ordinul de indisponibilizare autorităţii judiciare române competente să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea judiciară a statului emitent. În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, autoritatea judiciară română poate solicita autorităţii judiciare emitente transmiterea de informaţii suplimentare, fixând în acest sens un termen de cel mult 3 zile. 

(4) În faza de judecată, repartizarea cauzei se face în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile. 

(5) Procedura prevăzută la alin. (1)–(3) are caracter confidenţial. 

ARTICOLUL 227

Recunoaşterea şi executarea în faza de urmărire penală

(1) În faza de urmărire penală, procurorul competent dispune prin ordonanţă, în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenelor prevăzute la art. 226. 

(2) Împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare poate face plângere orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Plângerea se face în termen de 5 zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă. 

(3) Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de indisponibilizare nu pot face obiectul plângerii, acestea putând fi atacate numai în faţa unei instanţe a statului emitent. 

(4) Plângerea se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află parchetul din cadrul căruia face parte procurorul care a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare. La judecarea plângerii prezenţa procurorului este obligatorie. 

(5) Dosarul va fi trimis de parchet tribunalului competent, în termen de două zile de la primirea adresei prin care acesta este solicitat. 

(6) Plângerea se soluţionează în şedinţă publică, în termen de 5 zile, prin încheiere definitivă. Introducerea plângerii nu suspendă ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare. Instanţa de judecată, soluţionând plângerea, verifică ordonanţa procurorului, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate, pronunţând una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea ca tardivă sau ca inadmisibilă, menţinând ordonanţa atacată;

b) admite plângerea, desfiinţează ordonanţa atacată şi dispune revocarea măsurii indisponibilizării. 

(7) Ordinul de indisponibilizare se duce la îndeplinire de către procurorul care a dispus recunoaşterea acestuia prin ordonanţă. 

ARTICOLUL 228

Recunoaşterea şi executarea în faza de judecată

(1) Instanţa de judecată soluţionează cauza, prin încheiere, dată în camera de consiliu, în complet format dintr-un singur judecător. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. 

(2) Hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare ori de la comunicare, după caz, de către orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Dispoziţiile art. 227 se aplică în mod corespunzător. 

(3) Dosarul se trimite instanţei de recurs în termen de 24 de ore de la declararea recursului. Recursul se soluţionează în termen de 5 zile, de curtea de apel competentă, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate. 

(4) Recursul nu suspendă executarea ordinului de indisponibilizare. 

(5) Ordinul de indisponibilizare se execută de către procurorul desemnat din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul competent. 

ARTICOLUL 229

Durata indisponibilizării şi regimul ulterior al bunului indisponibilizat

(1) Indisponibilizarea bunului este menţinută până la soluţionarea definitivă a cererilor prevăzute la art. 224 alin. (3). 

(2) Cu toate acestea, autoritatea judiciară română competentă poate ca, după consultarea autorităţii judiciare emitente, în conformitate cu legislaţia şi practica române aplicabile în materie şi în funcţie de împrejurările cauzei, să dispună indisponibilizarea bunului pentru o perioadă mai scurtă. 

(3) Dacă autoritatea judiciară română competentă intenţionează să revoce măsura indisponibilizării, aceasta va informa autoritatea judiciară emitentă, oferindu-i posibilitatea de a formula observaţii. De asemenea, atunci când autoritatea judiciară a statului emitent informează autoritatea română de executare asupra revocării ordinului de indisponibilizare, aceasta din urmă are obligaţia de a revoca măsura în cel mai scurt timp posibil. 

(4) Cererile prevăzute la art. 224 alin. (3) se execută în conformitate cu normele aplicabile asistenţei judiciare în materie penală şi cu normele aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare. 

(5) Cu toate acestea, prin derogare de la normele în materie de asistenţă judiciară menţionate la alin. (4), autoritatea judiciară română competentă nu poate refuza cererile menţionate la art. 224 alin. (3) lit. a) invocând absenţa dublei incriminări, dacă aceste cereri vizează infracţiunile prevăzute la art. 223 alin. (1), iar pentru aceste infracţiuni pedeapsa prevăzută de legea statului emitent este închisoarea de cel puţin 3 ani. 

ARTICOLUL 230

Motive de nerecunoaştere sau de neexecutare

(1) În afara cazurilor menţionate la art. 223 alin. (2) şi (3), autorităţile judiciare române competente nu pot refuza recunoaşterea sau executarea ordinului de indisponibilizare decât dacă:

a) certificatul prevăzut la art. 221 nu este prezentat, este incomplet sau nu corespunde în mod clar ordinului de indisponibilizare;

b) legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de indisponibilizare;

c) din informaţiile furnizate în certificat rezultă imediat că soluţionarea unei cereri de asistenţă judiciară având ca obiect remiterea probelor sau confiscarea pentru infracţiunea care face obiectul procesului penal ar contraveni principiului non bis in idem. 

(2) În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), autoritatea judiciară română poate:

a) să fixeze un termen de cel mult 3 zile pentru prezentarea, completarea ori corectarea certificatului;

b) să accepte un document echivalent; sau

c) dacă se consideră suficient de edificată, să nu mai apeleze în această privinţă la autoritatea judiciară emitentă. 

(3) Orice decizie de a refuza recunoaşterea sau executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor judiciare competente ale statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă. 

(4) De asemenea, în cazul în care, în practică, executarea ordinului de indisponibilizare este imposibilă deoarece bunul sau probele au dispărut, au fost distruse, nu pot fi găsite la locul indicat în certificat ori pentru că locul în care se găsesc bunurile sau probele nu a fost indicat într-un mod suficient de clar nici după consultarea autorităţii judiciare competente a statului emitent, aceasta este informată imediat în această privinţă. 

ARTICOLUL 231

Motive de amânare a executării

(1) Autoritatea judiciară română competentă poate amâna executarea unui ordin de indisponibilizare în cazul în care:

a) executarea acestuia riscă să împiedice sau să îngreuneze un proces penal aflat în curs de desfăşurare. Amânarea se dispune pentru un termen pe care autoritatea judiciară română de executare îl consideră ca fiind necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal;

b) bunurile sau probele în cauză au făcut deja obiectul unui ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale, amânarea fiind dispusă până în momentul în care această măsură este revocată;

c) ordinul de indisponibilizare a fost emis în vederea confiscării ulterioare a unui bun care face deja obiectul unei măsuri luate în cadrul unui proces penal în România; în acest caz amânarea este dispusă până în momentul revocării acestei măsuri. Cu toate acestea, acest caz de amânare este incident numai în cazul în care ordinul de indisponibilizare ar avea prioritate faţă de măsuri ulterioare luate de organele judiciare române, în cadrul unui proces penal, în conformitate cu dreptul intern. 

(2) Un raport privind amânarea executării ordinului de indisponibilizare, inclusiv motivele care au stat la baza acesteia şi, dacă este posibil, durata amânării, este înaintat imediat autorităţii judiciare competente a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă. 

(3) De îndată ce motivul amânării încetează să mai subziste, autoritatea judiciară română de executare ia fără întârziere măsurile necesare executării ordinului de indisponibilizare şi informează autoritatea judiciară emitentă în această privinţă prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă. 

(4) Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea judiciară emitentă cu privire la oricare alte măsuri asigurătorii al căror obiect îl poate constitui bunul respectiv. 

ARTICOLUL 232

Rambursare

(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 227 alin. (3), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia dintre persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice. 

SECŢIUNEA a 4-a

Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare

PARAGRAFUL 1

Dispoziţii comune

ARTICOLUL 233

Definiţii

În sensul prezentei secţiuni:

(1) prin hotărâre se înţelege o hotărâre definitivă prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară ce trebuie executată faţă de o persoană fizică sau juridică, dacă hotărârea a fost luată de:

a) o instanţă judecătorească din statul emitent, referitor la o infracţiune prevăzută de legea penală a statului emitent;

b) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanţă, în legătură cu o infracţiune prevăzută de legea penală a statului emitent, cu condiţia ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a solicita judecarea cauzei sale de o instanţă competentă în materie penală;

c) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanţă, în ceea ce priveşte faptele care se pedepsesc conform dreptului naţional al statului emitent ca fiind încălcări ale normelor legale, cu condiţia ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a solicita judecarea cauzei sale de o instanţă competentă în materie penală;

d) o instanţă competentă în materie penală, dacă hotărârea a fost pronunţată în legătură cu o hotărâre dintre cele prevăzute la lit. c);

(2) prin pedeapsă pecuniară se înţelege obligaţia de a plăti:

1. a) o sumă de bani drept condamnare pentru o infracţiune, pronunţată printr-o hotărâre;

b) compensaţia pronunţată prin aceeaşi hotărâre în beneficiul victimelor, dacă victima nu se poate constitui parte civilă la proces, iar instanţa acţionează în exercitarea competenţei sale în materie penală;

c) o sumă de bani aferentă cheltuielilor cauzate de procedura judiciară sau administrativă care a dus la pronunţarea hotărârii;

d) o sumă de bani către un fond public sau către o organizaţie de sprijin pentru victime, pronunţată prin aceeaşi decizie. 

2. Următoarele nu sunt considerate pedepse pecuniare:

a) dispoziţiile de confiscare a instrumentelor sau produselor infracţiunilor;

b) dispoziţiile de natură civilă, care decurg dintr-o acţiune în daune şi restituire şi care sunt executorii în conformitate cu Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială;

(3) prin stat emitent se înţelege statul membru în care s-a pronunţat o hotărâre, în înţelesul definit de decizia-cadru;

(4) prin stat de executare se înţelege statul membru către care s-a transmis o hotărâre în vederea executării;

(5) prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22 martie 2005. 

ARTICOLUL 234

Autorităţi competente

(1) Autorităţile române competente să emită o hotărâre sunt instanţele judecătoreşti. 

(2) Autorităţile române competente să execute o hotărâre sunt instanţele judecătoreşti. 

(3) Autoritatea centrală română în aplicarea art. 2 alin. (2) din decizia-cadru este Ministerul Justiţiei, care are rolul de a asista instanţele judecătoreşti şi de a transmite şi primi hotărârile în cazul în care contactul direct nu este posibil. 

PARAGRAFUL 2

Procedura de transmitere a hotărârii

ARTICOLUL 235

Transmiterea hotărârii

(1) Hotărârea, împreună cu un certificat emis conform alin. (2), pot fi transmise de autorităţile judiciare române emitente direct autorităţii de executare competente din statul membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia sa pronunţat hotărârea are bunuri ori o sursă de venit, îşi are reşedinţa obişnuită sau, în cazul persoanelor juridice, îşi are sediul social. 

(2) Certificatul trebuie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 3. Certificatul trebuie semnat, iar conţinutul acestuia să fie certificat ca fiind conform de către autoritatea judiciară română emitentă. 

(3) Hotărârea sau o copie certificată a acesteia împreună cu certificatul se transmit direct autorităţii competente din statul de executare prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, în condiţii care să permită statului de executare stabilirea autenticităţii. Originalul hotărârii sau o copie certificată de pe aceasta împreună cu certificatul în original se transmit statului de executare, la cererea acestuia. Toate comunicările oficiale se efectuează direct între respectivele autorităţi competente. 

(4) O hotărâre nu poate fi transmisă simultan mai multor state de executare. 

(5) Dacă autoritatea competentă din statul de executare nu este cunoscută autorităţii judiciare române emitente, aceasta din urmă va face toate investigaţiile necesare, inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul de executare. 

ARTICOLUL 236

Încetarea executării

Autoritatea judiciară emitentă română aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare orice hotărâre sau măsură în urma căreia hotărârea încetează să mai fie executorie sau este retrasă din statul de executare din orice alt motiv. 

ARTICOLUL 237

Consecinţele transmiterii unei hotărâri

(1) Sub rezerva dispoziţiilor alin. (2), statul român nu poate proceda la executarea unei hotărâri transmise de autorităţile judiciare române emitente. 

(2) Dreptul de executare a hotărârii este redobândit de statul român:

a) dacă este informat de statul de executare referitor la neexecutarea totală sau parţială ori la nerecunoaşterea sau neexecutarea deciziei în cazurile prevăzute la art. 241, cu excepţia celui prevăzut la art. 241 alin. (2) lit. a), şi în cazul prevăzut la art. 245 alin. (1) din prezenta lege, precum şi în cazul prevăzut la art. 20 alin. (3) din decizia-cadru; sau

b) în situaţia în care hotărârea este retrasă din statul de executare potrivit art. 236. 

(3) Dacă, după transmiterea unei hotărâri, o autoritate română primeşte orice sumă de bani pe care persoana condamnată a achitat-o de bunăvoie în virtutea hotărârii, autoritatea respectivă va informa neîntârziat autoritatea competentă din statul de executare. Dispoziţiile art. 243 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 238

Limbile folosite

(1) Certificatul transmis autorităţilor române trebuie tradus în limba română. 

(2) Executarea hotărârii poate fi suspendată pe perioada necesară obţinerii traducerii acesteia, pe cheltuiala statului de executare. 

(3) Autorităţile judiciare române emitente vor traduce certificatul în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului de executare ori în altă limbă acceptată de acesta, potrivit declaraţiilor notificate Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene. 

PARAGRAFUL 3

Procedura de executare a hotărârii

ARTICOLUL 239

Domeniul de aplicare

(1) Următoarele infracţiuni, dacă se pedepsesc în statul emitent, astfel cum sunt definite de legislaţia statului emitent, dau loc, conform prevederilor deciziei-cadru şi fără a fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor:

1. participarea la un grup criminal organizat;

2. terorismul;

3. traficul de persoane;

4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;

6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;

7. corupţia;

8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

9. spălarea produselor infracţiunii;

10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;

11. fapte legate de criminalitatea informatică;

12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;

14. omorul, vătămarea corporală gravă;

15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostateci;

17. rasismul şi xenofobia;

18. furtul organizat sau armat;

19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;

20. înşelăciunea;

21. racketul şi extorcarea de fonduri;

22. contrafacerea şi pirateria produselor;

23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

24. falsificarea de mijloace de plată;

25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

27. traficul de vehicule furate;

28. violul;

29. incendierea cu intenţie;

30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;

32. sabotajul;

33. comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier, inclusiv încălcări ale reglementărilor privind orele de condus şi perioadele de odihnă şi reglementările privind bunurile periculoase;

34. contrabanda cu mărfuri;

35. încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală;

36. ameninţări şi acte de violenţă împotriva persoanelor, inclusiv violenţa din cadrul evenimentelor sportive;

37. prejudicii supuse legii penale;

38. furtul;

39. infracţiuni stabilite de statul emitent cu scopul de a pune în aplicare obligaţiile ce reies din instrumentele internaţionale adoptate conform Tratatului de instituire a Comunităţii Europene1) sau conform titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. 

(2) Pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute la alin. (1), executarea este subordonată condiţiei ca faptele la care se referă hotărârea să constituie infracţiune potrivit legii române, indiferent de elementele constitutive ale acesteia şi indiferent de modul în care este descrisă. 

ARTICOLUL 240

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

(1) Autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241. 

(2) Dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaşte şi de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente şi va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător. 

ARTICOLUL 241

Motivele de nerecunoaştere şi neexecutare

(1) Autorităţile judiciare române de executare pot refuza să recunoască şi să execute o hotărâre dacă nu a fost prezentat certificatul prevăzut la anexa nr. 3, dacă certificatul respectiv este incomplet sau este în mod vădit necorespunzător cu hotărârea. 

(2) În afara cazului prevăzut la art. 239 alin. (2), autoritatea judiciară română de executare poate refuza să recunoască şi să execute hotărârea şi dacă se stabileşte că:

a) împotriva persoanei condamnate şi pentru aceleaşi fapte s-a pronunţat o hotărâre în România sau în orice alt stat decât statul emitent şi, în cel din urmă caz, hotărârea a fost executată;

b) executarea hotărârii este prescrisă conform legii române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competenţa instanţelor române;

c) hotărârea se referă la fapte care:

(i)	sunt considerate de legea română ca fiind comise integral sau parţial pe teritoriul României ori într-un loc considerat ca atare; sau
(ii)	au fost comise în afara teritoriului statului emitent, iar legea română nu permite urmărirea aceloraşi infracţiuni atunci când sunt comise în afara teritoriului României;

d) există imunitate conform legii române, ceea ce face imposibilă executarea hotărârii;

e) hotărârea a fost pronunţată referitor la o persoană fizică care, conform legii române, dată fiind vârsta acesteia, nu ar fi trebuit să răspundă penal pentru faptele cu privire la care s-a pronunţat hotărârea;

f) conform certificatului prevăzut la anexa nr. 3, persoana respectivă:

(i)	în cazul unei proceduri scrise, nu a fost, în conformitate cu legea statului emitent, informată personal sau printr-un reprezentant, competent potrivit legii naţionale, referitor la dreptul său de a contesta cauza şi la termenele de exercitare a căii de atac; sau
(ii)	nu s-a prezentat personal, cu excepţia cazului în care certificatul precizează că:  – persoana a fost informată personal sau printr-un reprezentant, competent potrivit legii naţionale, referitor la procedura desfăşurată în conformitate cu legea statului emitent; sau  – persoana a specificat că nu contestă cauza;

g) pedeapsa pecuniară este mai mică de 70 euro sau decât echivalentul în lei al acestei sume. 

(3) În cazurile menţionate la alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi f), înainte de a decide nerecunoaşterea şi neexecutarea, totale sau parţiale, ale unei hotărâri, autoritatea judiciară română de executare se va consulta cu autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate, şi, dacă este cazul, va solicita acesteia furnizarea oricăror informaţii fără întârziere. 

ARTICOLUL 242

Stabilirea sumei de plată

(1) Dacă se stabileşte că hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, autoritatea judiciară română de executare poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române. 

(2) Autoritatea judiciară română de executare schimbă, dacă este cazul, pedeapsa în moneda statului de executare, la cursul valutar de la data pronunţării pedepsei. 

ARTICOLUL 243

Legea care guvernează executarea

(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 244, executarea hotărârii este guvernată de legea română în acelaşi mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanţă judecătorească română. Numai autorităţile române au competenţa de a decide asupra procedurilor de executare şi de a stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare a executării. 

(2) În cazul în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în modul prevăzut la art. 241 alin. (3). Orice parte din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din suma care trebuie executată în România. 

ARTICOLUL 244

Înlocuirea pedepsei pecuniare

Dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie total, fie parţial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea amenzii, în condiţiile art. 63 1 din Codul penal. 

ARTICOLUL 245

Amnistia, graţierea şi revizuirea

(1) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul român. 

(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 244, orice revizuire a hotărârii este de competenţa exclusivă a statului emitent. 

ARTICOLUL 246

Destinaţia fondurilor obţinute din executarea hotărârilor şi cheltuielile

(1) Fondurile obţinute din executarea hotărârilor de autorităţile judiciare române de executare se fac venit la bugetul de stat, dacă nu se convine altfel cu statul emitent şi statul român, mai cu seamă în cazurile prevăzute la art. 233 alin. (2) lit. b). 

(2) Cheltuielile efectuate de autorităţile române în aplicarea prezentei secţiuni rămân în sarcina statului român. 

ARTICOLUL 247

Informare

Autoritatea judiciară română de executare informează neîntârziat autoritatea competentă a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă:

a) despre transmiterea hotărârii către autoritatea competentă;

b) despre orice hotărâre de nerecunoaştere şi neexecutare a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;

c) despre neexecutarea totală sau parţială a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;

d) despre executarea hotărârii imediat după încheierea executării;

e) despre înlocuirea sancţiunii pecuniare cu o altă pedeapsă. 

SECŢIUNEA a 5-a

Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare

PARAGRAFUL 1

Dispoziţii generale

ARTICOLUL 248

Definiţii

(1) Prin ordin de confiscare se înţelege sancţiunea sau măsura dispusă de o instanţă ca urmare a unei proceduri penale, care constă în scoaterea forţată definitivă a bunurilor din patrimoniul celui care le deţine. 

(2) Prin bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum şi documentele sau instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra acestui bun, cu privire la care instanţa din statul emitent a stabilit că:

a) constituie produsul infracţiunii sau corespunde în totalitate ori în parte valorii acestui produs; sau

b) constituie instrumentul unei asemenea infracţiuni. 

(3) Prin produsul unei infracţiuni se înţelege orice avantaj economic ce decurge din săvârşirea faptei penale. Poate îmbrăca orice formă de bun care a luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii. 

(4) Prin instrument al unei infracţiuni se înţelege orice fel de bun care a folosit sau a fost destinat să folosească, în orice fel, în totalitate ori parţial, pentru săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor. 

(5) Prin bunuri culturale care fac parte din patrimoniul naţional cultural se înţelege bunurile definite conform art. 63 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune art. 1 alin. (1) din Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui alt stat membru. 

(6) Atunci când procedurile penale care au condus la confiscare se referă la o infracţiune principală şi la infracţiunea de spălare de bani, prin infracţiunea prevăzută la art. 262 alin. (1) lit. f) se înţelege infracţiunea principală. 

(7) Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o instanţă a emis un ordin de confiscare în cadrul unei proceduri penale. 

(8) Prin stat de executare se înţelege statul membru căruia ordinul de confiscare i-a fost transmis spre executare. 

(9) Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006. 

ARTICOLUL 249

Ordinul de confiscare şi certificatul

(1) Ordinul de confiscare se emite în forma şi în conformitate cu legislaţia statului emitent şi este însoţit de certificatul prevăzut la alin. (3). 

(2) Potrivit legii române, prin ordin de confiscare se înţelege hotărârea prin care instanţa a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale, cu menţiunea definitivă ori dispozitivul acestei hotărâri, cuprinzând dispoziţia de confiscare. 

(3) Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut la anexa nr. 4 şi să fie semnat şi ştampilat de autoritatea judiciară care a dispus confiscarea. De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară emitentă. 

ARTICOLUL 250

Autorităţi române competente

(1) Autorităţile române competente să emită un ordin de confiscare sunt instanţele judecătoreşti. 

(2) În cazul ordinului de confiscare emis de o autoritate judiciară dintr-un stat membru, competenţa de executare aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul care face obiectul confiscării. În cazul în care ordinul de confiscare priveşte:

a) mai multe bunuri mobile aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti;

b) mai multe bunuri mobile şi un bun imobil, competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul imobil;

c) mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află bunul imobil având valoarea cea mai mare. 

(3) În cazul ordinelor de confiscare multiple, transmise de mai multe state membre emitente, pentru aceleaşi bunuri, competenţa aparţine tribunalului mai întâi sesizat. 

(4) Autoritatea centrală română în aplicarea art. 3 alin. (2) din decizia-cadru este Ministerul Justiţiei, care are rolul de a asista instanţele judecătoreşti şi de a transmite şi primi ordinele de confiscare în cazul în care contactul direct nu este posibil. 

ARTICOLUL 251

Domeniul de aplicare

(1) Dacă faptele care au condus la emiterea unui ordin de confiscare constituie una sau mai multe dintre următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, şi sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puţin 3 ani, ordinul de confiscare este executat fără verificarea dublei incriminări:

1. participarea la un grup criminal organizat;

2. terorismul;

3. traficul de persoane;

4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;

6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;

7. corupţia;

8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;

9. spălarea produselor infracţiunii;

10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;

11. fapte legate de criminalitatea informatică;

12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;

14. omorul, vătămarea corporală gravă;

15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostateci;

17. rasismul şi xenofobia;

18. furtul organizat sau armat;

19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;

20. înşelăciunea;

21. racketul şi extorcarea de fonduri;

22. contrafacerea şi pirateria produselor;

23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

24. falsificarea de mijloace de plată;

25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

27. traficul de vehicule furate;

28. violul;

29. incendierea cu intenţie;

30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;

32. sabotajul. 

(2) Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare este supusă condiţiei ca faptele care au determinat dispunerea confiscării să reprezinte o faptă care ar permite confiscarea potrivit legii române, oricare ar fi elementele constitutive şi calificarea juridică în legea statului emitent sau oricum ar fi descrisă fapta în legea acestui stat. 

ARTICOLUL 252

Amnistia, graţierea şi revizuirea ordinelor de confiscare

(1) Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de statul de executare. 

(2) Revizuirea ordinului de confiscare poate fi dispusă numai de către statul emitent. 

PARAGRAFUL 2

Procedura de transmitere de către autorităţile române a ordinelor de confiscare şi a certificatului

ARTICOLUL 253

Transmiterea ordinelor de confiscare şi a certificatului

(1) Ordinul de confiscare, împreună cu certificatul prevăzut la art. 249, însoţite de o traducere în limba sau în limbile oficiale ale statului membru de executare sau în altă limbă acceptată de acesta, se transmite de autoritatea judiciară emitentă direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii competente a statului de executare să stabilească autenticitatea acestora. Traducerea se efectuează prin grija autorităţii judiciare emitente. 

(2) Originalul ordinului de confiscare şi originalul certificatului sunt transmise statului de executare, la cerere. 

(3) În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea competentă să recunoască şi să execute ordinul de confiscare, aceasta solicită statului de executare, prin punctele de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, să îi furnizeze informaţii în acest sens. 

(4) Transmiterea directă prevăzută la alin. (1) nu este permisă în cazul în care un stat membru a desemnat o autoritate centrală pentru transmiterea sau primirea ordinelor de confiscare. 

(5) Toate comunicările legate de recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare au loc direct între autoritatea emitentă şi autoritatea competentă din statul de executare, sub rezerva prevederilor alin. (4). 

ARTICOLUL 254

Determinarea statului membru competent să execute ordinul de confiscare

(1) Ordinul de confiscare şi certificatul prevăzut la art. 249 pot fi transmise:

a) dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unei sume de bani, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că persoana fizică sau juridică faţă de care s-a dispus confiscarea deţine bunuri sau venituri;

b) dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unor părţi dintr-un bun, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că se află bunul supus confiscării. 

(2) În lipsa unor indicii întemeiate, care să permită determinarea statului membru căruia să îi fie transmis ordinul, autoritatea judiciară emitentă poate transmite ordinul de confiscare către autoritatea competentă din statul membru în care domiciliază sau îşi are sediul persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost emis ordinul. 

ARTICOLUL 255

Transmiterea unui ordin de confiscare către unul sau mai multe state de executare

(1) Ordinul de confiscare poate fi transmis doar unui singur stat de executare, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2) şi (3). 

(2) Ordinul de confiscare privind părţi dintr-un bun determinat poate fi transmis către mai multe state de executare, în acelaşi timp, atunci când:

a) autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că anumite părţi din bunul supus confiscării se află în locaţii diferite din mai multe state de executare;

b) confiscarea unei anumite părţi dintr-un bun supus confiscării implică activităţi care presupun acţiuni din partea mai multor state de executare sau autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că o anumită parte dintr-un bun supus confiscării se află în unul din două sau mai multe state de executare. 

(3) Ordinul de confiscare a unei sume de bani poate fi transmis mai multor state de executare, în acelaşi timp, atunci când autoritatea judiciară emitentă consideră că este necesar să transmită astfel, spre exemplu, dacă bunul respectiv nu a fost indisponibilizat conform Deciziei-cadru a Consiliului 2003/577/JAI sau valoarea bunului care ar putea fi confiscat în România, ca stat emitent, şi în oricare dintre statele de executare nu este suficientă pentru executarea întregii sume prevăzute în ordinul de confiscare. 

ARTICOLUL 256

Efectele transmiterii unui ordin de confiscare

(1) Transmiterea ordinului de confiscare către unul sau mai multe state de executare nu aduce atingere dreptului autorităţii judiciare române de a dispune executarea confiscării, potrivit Codului român de procedură penală. 

(2) În cazul transmiterii către unul sau mai multe state de executare a unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, valoarea ce decurge din executarea sa nu poate depăşi suma maximă specificată în ordinul de confiscare. 

(3) Autoritatea judiciară emitentă informează, fără întârziere, autoritatea competentă din fiecare stat de executare:

a) în cazul în care consideră, spre exemplu, în baza informaţiilor pe care fiecare din statele de executare i le-a adus la cunoştinţă, că există riscul să se depăşească suma maximă prevăzută în ordinul de confiscare. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă a fost informată că executarea ordinului de confiscare a fost amânată, aceasta informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul de executare dacă mai există sau nu un astfel de risc;

b) în cazul în care confiscarea a fost executată în tot sau în parte în România sau într-unul din statele de executare. În situaţia confiscării în parte, autoritatea judiciară emitentă specifică suma pentru care ordinul de confiscare se mai execută;

c) în cazul în care, ulterior transmiterii unui ordin de confiscare, o autoritate română primeşte din partea persoanei faţă de care s-a emis ordinul de confiscare orice sumă de bani pe care aceasta o achită de bunăvoie în contul ordinului de confiscare. În situaţia confiscării produsului infracţiunii, orice parte din sumă se deduce din suma care trebuie confiscată în statul de executare. În acest caz, autoritatea judiciară română emitentă specifică suma cu privire la care ordinul de confiscare se mai execută. 

(4) În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de confiscare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire. 

(5) În cazul în care autoritatea de executare informează că executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română emitentă poate lua în considerare propunerea de împărţire a cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată prezentate de autoritatea de executare. 

ARTICOLUL 257

Încetarea executării confiscării

Autoritatea judiciară română emitentă aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, orice decizie de revocare a măsurii confiscării sau de retragere a ordinului de confiscare, indiferent de motiv. 

PARAGRAFUL 3

Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de confiscare

ARTICOLUL 258

Măsuri premergătoare

(1) Atunci când instanţa primeşte un ordin de confiscare, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii, verifică dacă ordinul este însoţit de traducerea în limba română. 

(2) În cazul în care ordinul de confiscare nu este tradus, instanţa solicită autorităţii competente din statul emitent remiterea traducerii, într-un termen de cel mult 5 zile. 

(3) Repartizarea cauzei se face, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, unui complet format dintr-un singur judecător, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile. 

(4) Dacă instanţa apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare, trimite, din oficiu, ordinul de confiscare instanţei competente să îl recunoască şi să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent. În situaţia în care ordinul de confiscare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, instanţa poate solicita autorităţii competente din statul de emitere transmiterea informaţiilor suplimentare ori a certificatului prevăzut la art. 249, în situaţia în care acesta nu a fost transmis iniţial, fixând un termen de cel mult 5 zile în care autoritatea competentă din statul emitent să transmită astfel de documente. 

ARTICOLUL 259

Reguli cu privire la recunoaşterea şi executarea ordinelor de confiscare

(1) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru se recunoaşte fără a fi necesară nicio altă formalitate, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere prevăzute la art. 262. 

(2) Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru, recunoscut de instanţa judecătorească, se execută fără întârziere, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 263. 

(3) În caz de refuz al recunoaşterii unui ordin de confiscare, instanţa analizează posibilitatea de a se consulta cu autoritatea competentă din statul de emitere, anterior pronunţării unei hotărâri în acest sens. În cazul în care refuzul se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 262 alin. (1) lit. a), b), e), f) sau g), consultarea este obligatorie. De asemenea, consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 262 alin. (1) lit. d), dacă autoritatea competentă din statul emitent nu este informată potrivit art. 267 alin. (3). 

(4) În cazul în care persoana faţă de care s-a dispus confiscarea poate prezenta dovada confiscării, în tot sau în parte, în orice stat, instanţa consultă autoritatea competentă din statul de executare. În cazul confiscării produselor infracţiunii, orice parte a sumei care este recuperată conform ordinului de confiscare din orice state, altele decât statul român, se deduce în totalitate din suma care trebuie confiscată de instanţa judecătorească. 

(5) Instanţa poate dispune luarea de măsuri alternative la ordinul de confiscare, inclusiv pedeapsa cu închisoarea sau alte măsuri privative de libertate, numai dacă autoritatea competentă din statul emitent şi-a exprimat, în scris, acordul în acest sens. 

(6) În cazul în care ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, instanţa converteşte, dacă este cazul, suma de bani supusă confiscării în moneda naţională la cursul valutar existent la data la care a fost emis ordinul de confiscare. 

(7) În cazul în care executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română de executare poate informa despre aceasta autoritatea competentă din statul emitent şi propune împărţirea cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată întocmite în acest sens. 

ARTICOLUL 260

Legea aplicabilă

Executarea ordinelor de confiscare este guvernată de legea română, autorităţile române fiind singurele în măsură să decidă cu privire la executarea confiscării, inclusiv cu privire la măsurile ce trebuie luate în acest sens. 

ARTICOLUL 261

Confiscarea în cazuri speciale

(1) Dacă un ordin de confiscare priveşte o anumită parte dintr-un bun, în cazul în care autoritatea emitentă consimte, şi dacă o astfel de posibilitate este permisă de legea ambelor state, instanţa poate dispune confiscarea prin echivalent bănesc corespunzător valorii bunului supus confiscării. 

(2) Dacă ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, în cazul în care suma de bani nu poate fi obţinută în totalitate, instanţa poate dispune confiscarea oricărei părţi dintr-un bun care va fi găsit disponibil. 

ARTICOLUL 262

Motive de nerecunoaştere sau neexecutare

(1) În afara cazului prevăzut la art. 251 alin. (2), recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:

a) certificatul prevăzut la art. 249 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;

b) executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;

c) legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;

d) drepturile oricărei părţi interesate, inclusiv drepturile terţilor de bună-credinţă, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecinţă a aplicării dispoziţiilor prevăzute pentru protecţia juridică a drepturilor conform art. 267;

e) din certificatul anexat la ordinul de confiscare rezultă că persoana faţă de care s-a dispus confiscarea nu s-a înfăţişat personal şi nu a fost reprezentată de un avocat în cadrul procedurilor care au condus la dispunerea confiscării, afară numai dacă certificatul atestă faptul că persoana respectivă a fost informată personal sau prin reprezentatul său competent, în conformitate cu dreptul intern, cu privire la procedurile juridice, în conformitate cu legislaţia din statul de emitere, sau dacă persoana respectivă a specificat că nu contestă ordinul de confiscare;

f) ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracţiuni care: 

– conform legislaţiei române sunt privite ca fiind săvârşite, în totalitate sau parţial, pe teritoriul statului român; sau 

– au fost săvârşite în afara teritoriului statului emitent, iar legislaţia română nu permite luarea unor măsuri faţă de infracţiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;

g) executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituţionale;

h) executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiţia ca infracţiunile să fie de competenţa autorităţilor române potrivit legislaţiei penale interne. 

(2) În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), instanţa poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului. 

(3) Orice decizie de a refuza recunoaşterea şi executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor competente ale statului de emitere. 

(4) În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găseşte bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanţa informează imediat în această privinţă autoritatea competentă din statul emitent. 

ARTICOLUL 263

Amânarea executării ordinului de confiscare

(1) Instanţa poate amâna executarea unui ordin de confiscare transmis:

a) dacă, în cazul unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, apreciază că există riscul ca valoarea totală rezultată din executarea sa să depăşească suma specificată în ordin datorită executării sale simultane în mai multe state membre;

b) în cazul unor acţiuni în despăgubire la care se face referire la art. 267;

c) dacă apreciază că executarea imediată a ordinului de confiscare ar putea prejudicia o procedură penală aflată în curs; amânarea este dispusă până la data la care executarea devine posibilă;

d) atunci când faţă de bunurile care fac obiectul ordinului de confiscare a fost dispusă confiscarea într-un proces penal intern. 

(2) În cazul amânării, instanţa ia, pe durata amânării, toate măsurile necesare, similare cu măsurile luate în cazurile prevăzute de legislaţia internă, pentru a împiedica dispariţia bunurilor supuse confiscării. 

(3) În cazul amânării prevăzute la alin. (1) lit. a), instanţa informează, fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, autoritatea competentă din statul emitent. 

(4) În cazurile la care se face referire în alin. (1) lit. b) şi c), instanţa întocmeşte un raport privind cauzele de amânare, incluzând, dacă este posibil, şi durata prevăzută pentru amânare, raport care va fi înaintat către autoritatea competentă din statul emitent. 

(5) Imediat ce motivele amânării au încetat să mai existe, instanţa va lua toate măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare şi pentru informarea autorităţii competente din statul de emitere. 

ARTICOLUL 264

Ordine de confiscare multiple

În cazul în care instanţa instrumentează:

a) două sau mai multe ordine de confiscare privind o sumă de bani, care au fost emise împotriva aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar persoana în cauză nu prezintă suficiente mijloace în România în vederea executării tuturor ordinelor; sau

b) două sau mai multe ordine de confiscare privind aceleaşi bunuri, aceasta ia în considerare toate circumstanţele, inclusiv cele privind bunurile indisponibilizate, gravitatea şi locul unde a fost săvârşită infracţiunea, data emiterii şi data transmiterii ordinelor respective, pentru a decide care dintre ordinele de confiscare va fi executat. 

ARTICOLUL 265

Dispunerea de bunurile confiscate

(1) Statul român, prin organele sale competente, dispune de sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare după cum urmează:

a) în cazul în care sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare au o valoare sub 10.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, acestea se fac venit la bugetul de stat;

b) în toate celelalte cazuri, 50% din suma obţinută în urma executării unui ordin de confiscare va fi transferată către statul emitent. 

(2) În cazul celorlalte bunuri, confiscarea se execută într-unul dintre următoarele moduri:

a) bunurile confiscate se pot valorifica, prin vânzare, potrivit dispoziţiilor legale, situaţie în care suma obţinută în urma valorificării se distribuie potrivit prevederilor alin. (1); sau

b) bunurile confiscate pot fi transferate către statul emitent. În cazul în care ordinul de confiscare acoperă o parte din valoarea ordinului, bunurile se transferă către statul emitent, numai dacă autoritatea competentă a acestui stat consimte în acest sens;

c) atunci când nu se pot aplica prevederile lit. a) sau b), se poate dispune cu privire la bunurile confiscate într-un alt mod, în conformitate cu dispoziţiile legii române. 

(3) Bunurile culturale parte a patrimoniului naţional supuse confiscării nu pot fi vândute sau transferate. 

(4) Dispoziţiile alin. (1)–(3) se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un acord încheiat între statul român şi statul emitent. 

ARTICOLUL 266

Informaţii privind rezultatul executării

Autoritatea de executare informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul emitent, cu privire la:

a) comunicarea unui ordin de confiscare către instanţa română competentă, potrivit art. 258 alin. (4);

b) hotărârea motivată prin care s-a refuzat recunoaşterea ordinului de confiscare;

c) neexecutarea totală sau parţială a ordinelor de confiscare pentru motivele prevăzute la art. 252, art. 259 alin. (3), art. 260 şi 264;

d) executarea ordinului, de îndată ce s-a realizat;

e) aplicarea unor măsuri alternative executării ordinului de confiscare, potrivit art. 259 alin. (5). 

ARTICOLUL 267

Despăgubiri

(1) Orice parte interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă implicaţi, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii, în cazul încălcării drepturilor sale prin recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare. 

(2) Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de confiscare nu pot fi contestate în faţa instanţei române de executare. 

(3) În cazul în care este introdusă o acţiune în despăgubire în faţa instanţei române, aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent. 

ARTICOLUL 268

Rambursare

(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 267 alin. (2), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia din persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de confiscare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române. 

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice. 

TITLUL VIII

Dispoziţii finale

ARTICOLUL 269

Pe data intrării în vigoare a prezentei legi2) se abrogă:

a) Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001;

b) Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001;

c) Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002;

d) Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, aprobată prin Legea nr. 113/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 30 august 1999;

e) art. 519–521 din Codul de procedură penală;

f) orice alte dispoziţii contrare. 

ARTICOLUL 270

(1) Prezenta lege2) intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor cap. IV al titlului II, ale dispoziţiilor titlului III, ale cap. III al titlului IV şi ale cap. II al titlului VII, care vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană. 

(2) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare, cu excepţia cazului în care statul membru pe teritoriul căruia se află persoana urmărită a formulat declaraţii în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene pentru fapte săvârşite înainte de o anumită dată. 

*

*                      *

Prezenta lege transpune în legislaţia naţională dispoziţiile deciziilor-cadru ale Uniunii Europene din domeniul cooperării judiciare în materie penală, după cum urmează:

1. Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 190 din 18 iulie 2002;

2. Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003;

3. Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor pecuniare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22 martie 2005;

4. Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006. 

 

ANEXA Nr. 1

 

MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE3) 

 

Prezentul mandat a fost emis de o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menţionată mai jos să fie arestată şi predată autorităţilor judiciare în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse ori măsuri de siguranţă privative de libertate. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA Nr. 2

CERTIFICAT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA Nr. 3

 

CERTIFICAT